Lansare „Până la sfârșitul timpului” – impresii

        Recunosc că mă chinui de o săptămână să scriu acest articol și tot nu știu cum să încep. Pe Raluca am cunoscut-o în urma comentariilor de pe Facebook, când am scris despre cum să nu faci o lansare reușită (linkul aici). Bazat pe experiența mea în jungla corporatistă, m-am purtat ca un Miyagi (tataie ăla înțelept din „Karate kid”, apărut când mulți dintre voi nici nu vă născuserăți) și mi-am permis să-i dau niște sfaturi. Sunt de părere că lumea nu vine ca să audă un profesor universitar citind de pe o coală A4, sau   ca să vadă ce vorbește nu știu cine despre o carte pe care nu a deschis-o, ci vrea să-l cunoască pe autor, să afle de ce a scris cartea respectivă, ce l-a influențat, cum s-a documentat, șamd.  Și mi-am propus să fiu acolo, să o încurajez. Sau să fiu ciuca bătăilor, după caz.

        Așa că în dimineața zilei de 23 iunie, am ajuns la Librăria Mihai Eminescu, unde am întâlnit-o pentru prima dată pe Raluca Alina Iorga. Sunt o persoana excesiv de punctuală, așa că am ajuns mult mai devreme. Autoarea era deja acolo, m-a întâmpinat de parcă eram prieteni vechi, m-a prezentat prietenilor și familiei. Era o atmosferă atât de caldă și de frumoasă, parcă în ciuda vremii de afară. Recunosc că m-a cuprins un sentiment de admirație, bucurie, (poate și un pic de invidie, nu sunt chiar perfect 😈 ), dar m-am bucurat tare mult, îmi spusesem că așa ar trebui să fie toate familiile.

        Apoi, Raluca a început să vorbească. Despre Vlad Basarab al III-lea. Sau cum îl cunoaștem noi, ăștia din popor, Vlad Țepeș. Sau cum îl cunosc americanii și străinii în general, Contele Dracula. Ceea ce a urmat în următoarele 45 de minute a fost o adevărată lecție de istorie despre predecesorii lui Vlad Basarab al III-lea, contextul social și politic din acea perioadă, cum nu mai auzisem de ani buni. Mi-am amintit atunci de profesorul meu de istorie din gimnaziu, îmi era atât de drag să învăț datorită lui. Apoi, de eșecul ca profesor al omului de la catedră din perioada liceului, care cred că s-a străduit să ucidă în noi orice dorință de cunoaștere. Și, iată că după 17 ani, cineva, în mai puțin de o oră, a șters praful pe care comportamentele meschine, rutina socială și ignoranța îl aruncaseră peste vechea mea pasiune.

        În timp ce vorbea, mintea mea plecase în acel colț de Ev Mediu, într-un castel de piatră, unde simțeam mirosul de lumănări arse, auzeam pași hotărâți pe lespedea rece, freamăt și agitație. Eram ca hipnotizat, ascultam vocea care ne povestea de copilăria lui Vlad și a fratelui său, Radu, la curtea sultanului și aproape că vedeam un copil speriat, înconjurat de o mare de turbane și iatagane, dansând în jurul lui. Apoi întoarcerea ca bărbat, atacul de noapte de la Târgoviște, trădarea și uciderea sa mișelească. Și am aflat apoi, ca un ignorant, că autoarea alesese special datele lansării: 16 iunie la Brăila,  la fix 566 de ani de la atacul de noapte la Târgoviște și 23 iunie, chiar înainte de Sânziene.  Și cum Raluca era îmbrăcată într-o ie, cu părul despletit, cu voce hipnotizantă, recunosc că începusem să mă întreb dacă nu e cumva vreo ială (care o fi singularul de la „iele”, că nici dexonline nu m-a prea lămurit?!). Și m-am ales și cu câteva idei de short-story, ca să fiu sincer până la capăt. Pe care începusem să le dezvolt mental, în timp ce Lavinia, prietena autoarei și cititoare pasionată, ne vorbea despre carte. (urât din partea mea, defect profesional, recunosc)

        Aș mai putea adăuga multe despre acest eveniment. Am plecat să cumpăr o carte, dar m-am întors cu mult mai mult decât mă așteptam. M-am ales cu o lecție de istorie, cu o poveste, cu oameni pasionați de ceea ce fac, cu căldura unui grup de prieteni, cu emoții și cu sufletul mai ușor. Exact ceea ce cred eu că face o lansare de carte memorabilă.

        Pentru că habar nu am cum să închei acest articol, cred că se cuvine să vă las și un citat din cartea Ralucăi:

        „Cum ești, tată? Ești mai bine acum? Ți-e sufletul purtat ușor spre Cer, așa cum este praful acesta? Spune-mi, tată! Strigă Vlad și vocea lui se risipi peste câmpia înverzită. Spune-mi dacă sufletul ți-e împăcat, pentru că al meu nu este. Mă uit la ei cum zac în țepe, cum se leagănă în ele, și cu toate astea, mi-e inima pustie, tată! Izbi cu pumnul în pământul tare și își ridică ochii spre cer. Spune-mi, tată, te-am ajutat cumva? Mi-am pierdut sufletul în zadar? Spune-mi!”

        Mulțumesc pentru această ocazie, pentru bucurie, pentru timpul petrecut cu folos și sper să scrii în continuare, să mai ai evenimente la fel de încărcate emoțional, de acum și „Până la sfârșitul timpului”.