Karlsruhe – they put a spell on me…

        „În lume nu-s mai multe Românii„ spune Radu Paraschivescu în titlul uneia dintre cărțile sale, însă îmi permit să-l contrazic: am avut ocazia să descopăr o Românie mișto de tot în Karlsruhe, alături de scriitoarele Corina Ozon și Camelia Cavadia, la o inedită prezentare de carte. Și nu se putea să nu fie deosebită acea prezentare, că doar de organizare s-a ocupat Alina Stanciu, pe care am cunoscut-o în vremuri pandemice pe unul dintre grupurile de cititori din diasporă. Alina a citit romanul „I put a spell on you…”, s-a declarat uimită că l-a înțeles, la fel de uimit am fost și eu să aflu asta, și, într-o zi, mi-a propus să facem un eveniment pentru cititorii din Germania. N-am zis nici da, nici nu, i-am promis că mă gândesc serios câteva zile, deși nici nu-mi trecea prin cap să refuz prima mea propunere de ieșire literară în afara țării. Apoi am aflat că va fi un eveniment comun cu scriitoarele Camelia Cavadia (ne cunoscuserăm deja prin intermediul unui alt scriitor – Radu Găvan) și Corina Ozon (o întalneam mereu in vitrina librăriei din cartier) și cum puteam eu să mai stau pe gânduri?

        Recunosc, m-am întristat puțin când am aflat că evenimentul e planificat fix în perioada târgului internațional Bookfest unde se lansa culegerea de proză scurtă „Dragostea când te doare”, în cadrul colecției Biblioteca de Proză Contemporană, coordonată de Doina Ruști, în care sunt prezent cu textul „Totul, cum am stabilit`”, dar am reușit să aliniez câteva planete, cei de la Editura LITERA sunt oameni înțelegători, am fost prezent și la Bookfest pe 2 iunie, am participat la două evenimente, am citit din proza mea, am răspuns la întrebări, așa că am împăcat puțin și capra și varza și scriitorul. (Nu, n-are sens să vă întrebați dacă autorul a vrut să spună ceva, e doar o expresie!)

        Derulând pe repede înainte, trecând peste schimbările de orar menite să-ți dea planurile peste cap pe care orice companie (s)low-cost le face când ți-e lumea mai dragă și peste faptul că încă mă mir că mai sunt oameni care urcă în avion fără a avea curiozitatea de a-și verifica numărul locului pe bilet, am ajuns obosiți, dar bucuroși să ne intâlnim cu Alina, care ne-a așteptat la aeroportul din Stuttgart si ne-a fost ghid conștiincios până noaptea târziu prin Karlsruhe. Ne-a plăcut atât de mult orașul, încât a doua și a treia zi am petrecut-o vizitându-l, testând ceva beri, că doar eram în city-break, nu? 😈 (ba chiar am vorbit două fraze în germană că atât mai știam de la cursuri).

        Când am ajuns la locul evenimentului – restaurantul HaseBock La Tarasi, conduși de Victor, am cam rămas cu gura căscată datorită primirii. Am aflat că veneau oameni și de la peste 200 km distanță să ne întâlnească, și dacă nici asta nu flatează un scriitor… Și, așa cum le-am spus celor din sală, aproape 90 de persoane, deși am călătorit destul prin alte țări și am cunoscut multi conaționali plecați pentru o viață mai bună, nu am fost niciodată în mijlocul unei comunități românești, iar experiența de aici nu o s-o uit prea curând. Pe scurt, am vorbit, l-am ascultat pe Vlad citind un fragment din roman, am urmărit un spectacol de dansuri populare (nu-s eu fanul lor, dar jur că in „viitorul din Germania” te transformi în alt om si simți un amestec de mândrie și dor de casă), am reușit să-i evit pe cei care m-au invitat să dansez (încă o dată, nu e vina voastră că sunt țeapăn ca un stâlp de telegraf, doar v-am spus că nu dansez decât dacă e întuneric beznă și sunt singur în sală), am admirat tablourile expuse de Anamaria și de Ludmila, am dat autografe, am făcut poze, am discutat muulte cu participanții, etc. Pe scurt, a fost mai frumos decât mă așteptam și asta a fost meritul organizatorilor.

        Întorcându-mă la ceea ce am afirmat în prima frază, România din Karlsruhe n-ar fi fost atât de frumoasă fără Victor de la care am învățat că decât să stai degeaba, mai bine faci ceva degeaba, fără câțiva oameni pe care i-am împachetat în amintiri și i-am luat ca bagaj: Bianca, Elena, Carsy, Cati, Hajni, Tuliana, Daniela, Adrian – „al doilea după instructor”, Florian, Timea, Beatrice și Cornel, (La mulți ani, încă o dată, Cornel!), Paula  – cât de mică e lumea, amândoi am urmat aceeași școală generală și ne-am cunoscut la vreo 1600 km distanță de ea,  Ludmila care seamană cu un personaj din cartea mea, Anamaria căreia i-am promis că ne vom întâlni cu siguranță la una din galeriile unde-și expune picturile, Ofy – mersi că mi-ai deschis ochii la ceva ce nu luasem în calcul când am scris I put a spell on you,… ansamblul Datina care m-a facut să aplaud ca la ultimul concert rock la care am fost înainte de pandemie ( 🙂 ). Posibil să fi uitat pe cineva? În mod sigur, și îmi cer mii de scuze, uneori îmi imaginez memoria ca un birou de instituție publică, cu dulapuri, sertare și dosare, din care un funcționar plictisit scoate ce crede el că-mi trebuie și nu acceptă plângeri.

        Ah, da, n-am uitat de organizatori, doar că nu prea găsesc cuvinte potrivite pentru a le mulțumi, deși uneori îmi place să cred despre mine că sunt scriitor. Pot să spun doar atât:  când voi fi „mare”, vreau să fiu ca Alina și ca Vlad.

        Vă mulțumesc tuturor și fiecăruia dintre voi, veți fi mereu cu mine. Mulțumesc, Karlsruhe!