(NON)recenzie Sorgul Roșu -Mo Yan

În ultimul timp încerc să îmi îmbunătățesc modul în care scriu participând la cât mai multe cursuri de scriere creativă. Știu că pentru a scrie bine trebuie să citești  mult. Și evident, cărți bune. Așa că unde aș putea citi așa ceva dacă nu la un laureat al premiului Nobel pentru Literatură? Și am zis să încerc cu Mo Yan, numele de scenă al scriitorului chinez Guan Moye.  Așa că am făcut rost (ce-mi place vorba asta a românului. E ca în bancul ăla: „Ai cumpărat-o? Nu. Ai furat-o? Nu. Ai găsit-o? Nu. Și atunci? Am făcut eu rost!”)  de romanul „Sorgul Roșu”, scris în 1987, ecranizat în tot în același an. Asta am găsit pe pagina de Goodreads a autorului referitor la premiul primit:

„He has been awarded the Nobel Prize in Literature 2012 for his work which „with hallucinatory realism merges folk tales, history and the contemporary”. Among the works highlighted by the Nobel judges were Red Sorghum (1987) and Big Breasts & Wide Hips(2004), as well as The Garlic Ballads.”

Cred că nu am citit cartea care trebuia, e posibil ca cea de-a doua să fi avut și ceva poze. Și numărul de telefon sub fiecare.

Disclaimer: Sunt un incult. Omul ăsta e profesor, absolvent al unei Facultăți de litere, puhoi de premii. Dar dacă tot am făcut rost de carte, m-am străduit s-o citesc în tren, metrou, avion și autobuz, o să scriu câteva cuvinte.Nu este o recenzie, ci părerea mea strict personală. Gen când ieși la băut cu băieții, lingi câteva beri și brusc te simți iluminat. Te pricepi la fotbal, politică, literatură, teoria stringurilor, fizică cuantică, cubismul lui Picasso, șamd. M-am apucat de acest articol treaz și în deplinătatea facultăților mintale, sper să îl termin la fel.

Auzisem despre carte că este o poveste despre rezistența chineză în fața invadatorilor japonezi. În mintea mea simplă mă așteptam să fie ceva în genul cărților lui Sven Hassel. Acțiunea se învârte în jurul a trei personaje, aflate în relații de familie cu autorul narator: (da, intenționat am vrut să sune ca la Știrile PRO TV): bunicul Yu Zhan’ao, un fel de bandit, un  Zorro al locuitorilor din ținutul Gaomi, fiul său Douguan, care mi se părea că se chinuie inutil de mult cu un pistol prin lanul de sorg (genul ăla de băiat curajos, de treabă, pe care inteligența îl urmărește, dar el e mai rapid) și bunica Dai Fenglian, o femeie frumoasă și întreprinzătoare. Oamenii ăștia sunt implicați în pregătirea unei ambuscade, pândind un convoi japonez din mijlocul unui lan de sorg. De fapt, lanul ăla de sorg apare obsesiv, încât pare că jumătate din China este înconjurată ca o insulă în mijlocul Pacificului. Se încearcă ceva alianțe cu grupări naționaliste, comuniste, dar nu prea merge. Evident, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din câmp și se lasă nasol. Apoi diavolii japonezi invadează satul, iese prăpăd. Mii de cadavre și haite de sute de câini care îi devorează.

Ceea ce m-a pierdut pe mine, bătălia împotriva câinilor. Familia lor a avut 3 câini care s-au răsculat: unul negru, unul roșu și unul verde (say whaaaat?!). Dulăii ăștia au preluat conducerea sutelor de maidanezi din zonă și parcă vedeam 3 armate pregătite de luptă între ele, fiecare căutând pretext pentru a declanșa prăpădul. Și, ca în Helen of Troy, o femelă a fost de vină (nu, nu sunt misogin, pur și simplu era o cățea. La propriu.) Practic, un câine în călduri dintr-o armată s-a dat cățeaua din altă armată. Bă băieți, nu se face așa ceva! Și în urma bătăliei celor trei oștiri, a rămas ca lider doar câinele roșu. One to rule them all. Care a pornit atacul asupra oamenilor rămași. Acum ori patrupedul ăla a fost consiliat de Sun Tzu, ori Hannibal, Iulius Cesar, Napoleon erau pistol cu apă pe lângă mintea strategică a dulăului. Imaginați-vă sute de câini atacând un grup de oameni dotați cu ceva puști și grenade, impresurându-i, pe flancuri, analizându-le punctele slabe. Și în final unul îl mușcă pe Douguan de… *&!@. Awesome! Prietena mea mi-a spus că poate autorul prezenta metaforic. Dar nu, câinii erau câini, s-au omorât între ei, au caftit oameni și l-au muscat pe băiat de… Scuze, nu m-am putut abține să nu repet.

Cât despre timeline, jur că nu am reușit să mă țin de el. Acum povestea de bunicu’ și bunica după ce se născuse taică-su’, în paragraful următor era vorba despre altceva, în capitolul succesiv era despre o altă perioadă. Ba X era viu, ba era mort, ca frații Winchester în Supernatural.

Dialogurile, nu știu ce să spun despre ele, mi s-au părut greoaie, nenaturale, dar de unde să știu eu cum vorbea un țăran chinez de acum o sută de ani, pasionat de rachiul de sorg? Asta e doar părerea mea. Sunt crescut în Oltenia, aștia când beau, argumentează cu bătaia (nu cu toporul, ăla e marcă înregistrată din zona lui Ștefan cel Mare 😈 )

Fiind o carte tradusă după ediția din limba chineză, nu aș putea spune exact cât din modul în care văd eu textul este datorat autorului și cât traducătorului. Deci nu știu pe cine să înjur mai mult.

Las aici două citate alese aleatoriu, poate vouă vi se par magistrale. E posibil ca eu să fiu foarte superficial în aprecierea acestei scriituri:

„Bunicul i-a dat doi pumni, dar el încă șovăia, și numai după ce bunicul s-a ridicat din fund și s-a-ndesat apoi cu toată puterea în șa s-a lăsat în jos de șale și-a mers la trap până la mijlocul podului. Bunicul l-a tras de zăbală, făcând-l să se oprească. Peste pod curgea un șuvoi de apă curată deloc adâncă, iar un crap cu coadă roșie, lung cât un braț, a sărit din vestul podului, a desenat prin aer un curcubeu și s-a prăvălit la est de pod. Bunicul ședea călare pe catâr”  (pag 200)

„Bunica a luat căușul, a mirosit mai întâi, apoi a întins limba și a lins, iar după aceea a sorbit puțin cu buzele, savurând atentă gustul. Rachiul era foarte aromat și te ardea pe gât. Bunica a luat o înghițitură, a ținut-o în gură și a simțit cum obrajii i se-nmoaie de parcă i-ar fi frecat cu mătase aspră. Când și a deschis gâtlejul, rachiul s-a dus alunecos până în adâncul gâtului. Bunicii I s-au închis și deschis toți porii de pe corp și-a fost cuprinsă de o bucurie nemaipomenită.” (pag 186)

Ok, știu că articolul ăsta  pare scris de un hater. N-aș putea spune că e departe de adevăr. Cert e că prima impresie e că la Nobelul lăudat, să nu te duci cu sacul. Mai am 120 de pagini din cele 473, dar am decis să renunț. În urmă cu ceva ani, încercasem romanul epopeic „Obosit de viață, obosit de moarte” al aceluiași autor. Am rezistat eroic la capitolul cu încarnarea personajului principal în măgar și cum se uita el pofticios la pulpa măgăriței cu care a fugit în lume, dar când s-a reîncarnat în bou nu am mai putut. Pur și simplu. Bonus, același stil de scriere, de-mi venea să-mi dau cu cartea în cap.

Oricum, omul ăsta a primit niște premii mari de tot, să zicem că nu sunt eu cititorul potrivit pentru cartea asta. Recunosc că m-am uitat la ea cum se uită un iobag la „Guernica” lui Picasso, sau un analfabet la „Domnișoara Pogany” a lui Brâncuși. Știți cum se spune: „Fericiți cei săraci cu duhul…”

Dar, cum am învățat să văd partea bună în absolut orice, vă las aici două cuvinte din carte, traduse din română în română uzuală, grație DEX-ului. Nu se știe niciodată când trebuie să te descurci la un FAZAN.

FÉNIX, fenicși, s. m. (Mitol.; adesea în expr. pasărea fenix) Pasăre fabuloasă despre care cei vechi credeau că este unică pe lume și că renaște din propria ei Cenușă; simbol al reînnoirii veșnice.    (Da,e phoenix-ul pe care îl știți voi, inițial am crezut că e vreun copac 😈 )

MURSECÁ, múrsec, vb. I. Tranz. 1. (Pop.) A mușca rupând, sfâșiind. 2. (Reg.) A strivi, a zdrobi oasele sau carnea unei ființe (vii); a învineți. ♦ Fig. A bate pe cineva.

Dacă vă tentează cartea asta, o găsiți la Humanitas, colecția Raftul Denisei. Sunt sigur că voi o s-o înțelegeți mult mai bine decât mine. Și voi chiar o să faceți recenzii cum se cuvine. Abia aștept să le citesc.