Pentru cei care dau examene, part 2

„Nu este capăt de țară dacă iei 7 sau 8 și cel care a copiat de la tine, mai fidel decât xeroxul de la colțul blocului ia cu 50 de sutimi mai mult. E doar o pregătire pentru viața reală. O să te lovești după școală de mulți proști cu multe diplome care nu reușesc să-și scrie numele dacă nu se uită în buletin.”

Cred că fiecare dintre voi își amintește cel puțin o situație similară. Poate la fel ca mine, v-ați enervat, ați cerut explicații, iar în cele din urmă ați rămas cu dreptatea în mână. Doare, nu-i așa? Furie, dezamăgire, frustrare, conștientizarea faptului că lumea nu e dreaptă.

Eu am avut norocul să descopăr asta în clasa I. Mă străduiam să iau note mari. Așa-mi spuseseră părinții. Scriam urâțel, dar mă tratam. Eram bun la toate materiile, cu excepția celor la care se descurcă toată lumea: muzică, desen și educație fizică. Cu desenul am avut noroc, că mă ajuta mama, dar la muzică, oricât m-aș fi străduit, nu aș fi câștigat X-factor nici dacă aș fi fost singurul candidat din lume. M. era fiul unei doamne înfipte, colegă de serviciu cu mama. Nu prea deștept, și el afon la muzică, dar bun la sport. Și în plus față de mine, avea o mămică foarte interesată care venea aproape zilnic la școală să o complimenteze pe învățătoare pentru atenția acordată fiului său. Și a funcționat. Curând a venit și ultima zi de școală, toată lumea aștepta serbarea și premierea. Am repetat de zeci de ori poezia. Nici nu mai știu dacă am spus-o bine. Tot ce mai țin minte de atunci e diploma mea cu premiul al II-lea, cu media 9.55, trecută mare, și încântarea mamei lui M., când pe diploma feciorului, cu medie cu 5 sutimi mai mică decât a mea, trona frumos Premiul I. Ah, și dezamăgirea mamei, distribuită egal asupra mea, asupra învățătoarei și asupra doamnei mândre de reușita fiului ei. Poate nu vi se pare mare lucru, dar încercați să o priviți din perspectiva unui copil de șapte ani, timid și speriat de bombe.

Următoarele momente au venit prin gimnaziu, când colegii care făceau meditații la (unii) din profesorii de la clasă luau note mai mari decât cei care nu făceau. Când ți se spunea că lucrarea ta e cea mai bună, dar pentru că ai scris cam urât nu putea să-ți dea mai mult de 9,45 care se rotunjea la 9 în catalog. Că deh, tu învățai singur.
Liga I – Liceul. Acolo am dat de câțiva profesori cu mentalități că dacă ești la clasă de informatică, la limba română și limbi străine oricât ai învăța, nu poți lua mai mult de nota 8. Eram cât pe ce să fiu excepția de la regulă. Dar doamna profesoară a fost pe fază și m-a prins într-o zi când am recunoscut că sunt total nepregătit. Așa că lângă 2 note de 9, a încăput un 3 și status-quo a fost restaurat. Nu am uitat nici de un anumit profesor de franceză care ne întreba pe fiecare ce lucrează părinții și în funcție de asta îi sticleau sau nu ochii. Ai mei erau din categoria neinteresantă. Până să îl cunosc pe acel profesor, eram chiar bun la franceză.

Ce urmează? Facultatea, bineînțeles. The land of living gods. Am întâlnit acolo și mentori și profesori și… uameni. Să le zic așa. Dacă ți se pare că în liceu și generală e nasol, să vezi aici. Profesor jignit că un amărât de student a îndrăznit să îi contrazică evaluarea lucrării. Din nota 6, la recorectare i-a ieșit idiotului 4. Dar a și înțeles că nu ai cum să contrazici un Stăpân al Catedrei. Sau dacă Stăpânul spune că nu ai cum să iei două examene la el în aceeași sesiune de restanțe, așa e. El știe totul. Dacă îi spune asistentei să promoveze 10% din două grupe, trebuie să știi că pe lângă învățatul materiei ai nevoie și de un dram de noroc. Adică de mai mult. Sau să cunoști pe cineva, care cunoaste pe cineva, care îl cunoaște pe acel Stăpân.

De ce ți-am dat toate exemplele astea? În primul rând voiam să îți arăt că nu ești singurul căruia i se întâmplă. Mulți dintre noi am trecut prin asta. Unii ca gâsca prin apă, alții am rămas marcați mult timp. Nu te speria și nu te simți dezamăgit dacă la examenul de Bacalaureat o să te trezești că proștii școlii au fost brusc iluminați și au avut cele mai mari medii. Been there. I-am înjurat o lună și mi-a trecut. Aș fi putut face altceva cu timpul ăla. Ține minte că notele astea cel mult te ajută șă intri la o facultate, nu îți trasează viitorul. Nu vei fi un paria al societății dacă iei nota 7, cum nici nu te vor aștepta cu covorul roșu dacă ai luat 9,50. În acest ultim caz, poate o să primești o diplomă de la un politician local, dornic să-și facă și el reclamă gratuită. Și o să se laude ai tăi cu geniul răsărit în bătătură.
Să-ți dau niște sfaturi?

Primul care îmi vine în minte e să nu suferi prea mult. Nu e neapărat despre tine. Nu înseamnă mereu că tu ești de vină. Dar nu plasa mereu greșeala asupra celorlalți. Dacă nu vrei să ajungi un frustrat care se plânge că nu a avut noroc, că alții au avut bani, relații, etc, încearcă să stai cât mai departe de asemenea gânduri. Acceptă că unele lucruri nu țin de tine. Decide dacă merită să lupți în asemenea bătălii. Nu spun să lași mereu de la tine, dar unele bătălii sunt doar distrageri de la altele mai importante.

Poate te ajută să-ți amintesc că nimeni în viața reală n-o să te întrebe ce medie ai avut la biologie în liceu sau ce note ai luat la Bacalaureat. Or să fie interesați de ceea ce știi. Și poți să fii un lider bun, un IT-ist de excepție, un traducător, un inginer, arhitect sau viitor profesor, cercetător chiar și cu note de 7 la clasă. Și stai liniștit, nu sunt multe locurile în care vei fi pus să rezolvi integrale, să calculezi viteza de deplasare a unui corp pe un plan înclinat, să dai citate din critici literari.

Notele sunt relevante în măsura în care vrei să ai acces la nivelul următor. Ca la jocurile video. Odată ce ai intrat la facultate, pe oamenii aia de acolo nu-i interesează că erai olimpicul târgului. După ce ai hârtia de licență în mână, nu o să te aplaude nimeni când te duci la un interviu și spui că ai avut 10 media la Contabilitate sau Sincronie și diacronie în limbi romanice. Contează ce știi să faci. Cum știi să valorifici acele informații. Și pentru asta ai nevoie de logică, auto-educare, conștientizare. Pe care nu îmi amintesc să le fi văzut predate intensiv în cei 19 ani pe care i-am petrecut prin școli.

Insist pe faptul că școala are rolul să te pregătească pentru viață. (te rog, nu mă înjura, uneori nici eu nu o mai cred). Viața are și momente bune și mai puțin bune. Dezamăgirile din școală trebuie să te pregătească să faci față momentelor negative, cunoștințele acumulate să îți dea ocazia să te afirmi. Încearcă să tragi câte o învățătură din fiecare dezamagire. Școala e un fel de lume în miniatură și uneori cu plase de siguranță.

Aș mai putea adăuga că ceea ce am prezentat aici e o viziune subiectivă. Sunt și profesori extraordinari, am cunoscut unii de care îmi amintesc cu drag. E la fel ca în lumea reală. Unii oameni te ridică, unii îți dau la cap, alții sunt indiferenți. Dacă ai trecut prin așa ceva, sper să îți fie de ajutor articolul ăsta. Dacă nu, poate ar fi bine să le privești ca pe culoarea galbenă a semaforului.

Spor la învățat! Nu uita să mai faci și pauze…

Cu drag,
Allex