Un film de la care aveam mari așteptări: Ben-Hur (2016)

        Ecranizarea despre care vă vorbesc acum este, din câte am aflat, a cincea după romanul „Ben-Hur:  A Tale of Christ” a lui Lew Wallace, publicat în 1880. Vă recomand de asemenea și ecranizarea din 1959, câștigătoare a 11 Academy Awards, pe care am văzut-o în urmă cu câțiva ani și care a avut impact mult mai mare asupra mea decât cea din titlul articolului. Unul dintre aspectele care au atras atenția publicului asupra acestei opere este faptul că acțiunea se desfășoară în Iudeea, în timpul lui Iisus. De fapt, protagonistul, Judah Ben-Hur îl întâlnește pe Mesia, iar cele două momente ale întâlnirii sunt prezentate în oglindă.

        Prințul Judah Ben-Hur trăiește într-o Iudee în continua fierbere datorită asupririi romane, în care există periodic ciocniri între asupritori și grupările de zeloți. Viața lui se schimbă când, după trei ani de zile în care nu primise nicio veste de la prietenul și fratele său adoptat, Severus Massala, acesta se întoarce ca ofițer în armata Romei. Familia lui Ben-Hur este condamnată pe nedrept, iar Judah este trimis ca sclav pe galeră, unde după cinci ani, în urma unei bătălii pierdute, corabia lui este distrusă iar el reușește să scape cu viață. Dornic de răzbunare, el încearcă să ajungă la Ierusalim, unde în Marele Circ, dorește să-l înfrunte pe Massala, mândria Romei. Recunosc că aici mie mi-a fugit mintea la Edmond Dantes din Contele de Monte Cristo sau chiar la Maximus Decimus Meridius din Gladiatorul, dar este interesant concursul de împrejurări prin care fostul prinț iudeu reușește să se întoarcă acasă, să se întâlnească cu Esther, soția lui, cu Iisus, chiar în perioada premergătoare răstignirii. Urmează niște scene de curse de care de luptă care par aproape la fel de realiste ca cele din Death Race sau Star Wars. 🙂

        Un lucru care m-a amuzat, probabil responsabilul cu costumele a fost în concediu la unele scene, altfel nu-mi explic de ce Esther, în anumite momente părea să fie îmbrăcată în jeans. Adică nu mă pricep eu atât de bine la chestiile astea, dar nu cred că pe timpul lui Jesus femeile se se îmbrăcau ca Rachel Weisz în „Mumia revine”.

        Finalul mi s-a părut că este o adaptare a unei alte pilde biblice, dar vă las pe voi să descoperiți asta.

        Per ansamblu, vă sugerez să vedeți filmul, chiar dacă eu am fost un pic dezamăgit din cauza așteptărilor prea mari.  Vă recomand mai degrabă versiunea din 1959, să citiți cărțile și să-mi spuneți și mie părerea voastră .

       PS: dacă vă place Morgan Freeman și vă doriți să-l vedeți cu codițe afro, iată încă un motiv pentru a petrece ceva mai mult de două ore în compania acestei ecranizări.