Capra Dracului – povestire (fragment)

       Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul cadențat al unei tălăngi spărgând liniștea nopții. Totul încremenise, inclusiv zgomotul de la televizorul la care gazdele ascultaseră până în urmă cu câteva secunde ultimul jurnal de știri. Mi-a trecut prin cap că acum s-a întors baba cu capra de la plimbare și am rememorat cum acel animal ciudat mă studiase de sus până jos. Să fi fost și de la vinul cu care mă cinstiseră oamenii aceia, dar ca într-un scenariu hollywoodian, mintea mea a făcut un prim plan cu ochii rumegătoarei, ce își schimbaseră culoarea de la roșiatic-închis la culoarea chihlimbarului, apoi se modificaseră, ca într-o heterocromie. Și căpătaseră formă umană. Oricât m-am străduit, nu m-am lămurit dacă ceea ce văzusem fusese real, sau doar se petrecuse în capul meu. 

       O voce guturală, parcă venind din lumea de apoi, începuse să strige afară întâi pe Vasilică, apoi pe Lenuța, urmată de alte trei-patru nume, dar liniștea de priveghi mi-a sugerat că nimeni nu îl voia acolo pe acel musafir nepoftit. 

       — Vasilică, bagă-mă, bă, ’n casă, tu n-auzi? Așa te porți tu cu mine? ’tu-ți ceapa mă-tii de nenorocit, neam de pramatii! Hai deschide ușa că mi-e foame! Mă, n-auzi? Vrei să-ți sparg țiglele de pe casă? Io am luat-o, io o fac praf. V-o fărâm în cap, veneticilor! 

       Lovituri furioase se opriseră în poarta metalică și pe acoperișul Gladovenilor. Mă gândisem că era vreo rudă beată și pusă pe scandal, după tiparul știrilor de la ora 5. Un geam spart zdrăngănise a suferință și pericol. O cărămidă mi-a trecut ca o ghiulea pe lângă urechi și s-a făcut bucăți cu întrerupător cu tot. M-am apropiat de ceea ce mai rămăsese din fereastră, încercând să-l zăresc pe scandalagiu. Un reflex de ultim moment m-a salvat de o piatră care se îndrepta năprasnic spre mine și-am alunecat pe spate, cu mâinile bălăbănind în gol. Am apucat în cădere câteva funii de ceapă și căpățâni de usturoi, care s-au împrăștiat prin întuneric. Un râs batjocoritor, o bufnitură surdă, apoi s-a făcut liniște.

       Podeaua a tresărit la atingerea unor pași târșâiți. O miasmă de putrefacție a pus stăpânire pe încăpere, de parcă cineva ar fi aruncat sub pat un sac cu mortăciuni. Am scos bricheta și am aprins-o.

       Am înlemnit, simțind cum un firicel cald se scurgea pe piciorul meu stâng, când am văzut acea creatură hâdă ce stătea nemișcată, cu bale la gură, întinzându-se spre mine. Rămăsesem cu privirea pironită în ochii bulbucați ai ființei dinaintea mea, cu pupilele mult mărite și sângerii. O claie de păr atârna de țeasta intrată parțial în putrefacție, scurgându-se peste vesta de lână roșie, pe jumătate deșirată, pe care o purta peste un rest de cămașă țărănească, modelul parcă luat din filmele lui Sergiu Nicolaescu. În gură îi atârnau câteva rămășițe murdare de dinți, ca niște cuie ruginite, și de ele se agățase un zâmbet știrb, ce păruse încremenit acolo de zeci de ani. În mlaștina în care se oprise creierul meu, am încercat să-mi dau seama ce-mi spusese căruțașul. Era oare strigoiul Smărandachilor sau moroiul Gladovenilor? Lucrurile astea ar fi trebuit să rămână doar povești spuse de țărani ignoranți și beți, nu să stea la doi pași de mine. 

       M-am străduit să mă mișc, dar tot ce vedeam erau ochii înecați în sânge. Arătarea  îmi împunse unul din obraji cu o unghie pământie și lungă, crescută în voie câteva zeci de ani și linse sângele de pe obrazul meu. Mirosul de moarte, descompunere și lumânări arse pe care îl emana pielea sa verzuie și cadaverică, devenită ca o scoarță de copac și atingerea acelei limbi, o bucată râncedă de carne, impregnată cu miros de pământ răvășit m-au adus în pragul leșinului.

       — Nu ești Gladovean, a scuipat monstrul și m-a trântit la pământ. 

       Auzeam ca prin vis lucruri zdrobindu-se de pereți. Bătrâna pe care o auzisem văitându-se în timpul cinei a țipat după ajutor, părând rănită de moarte. 

       — Ieși afară-n crucea mă-tii! ‘mnezeii mă-tii de strigoi! Lenuțo, trezește-l, fă! Până nu ne omoară, hai femeie! 

       Atât a apucat să strige stăpânul casei înainte să țâșnească prin aer peste mine, cu o rană mare pe piept. Sângele lui Vasilică Gladoveanu începuse să mi se prelingă peste picioare. O toacă de lemn a scos niște zgomote înfundate. Un alt urlet, și mai înfricoșător, a izbucnit din podul casei, iar un câine negru cu ochii roșii s-a transformat în fața mea într-un curcan, apoi într-un copil și în cele din urmă, într-o pâclă densă. Moroiul. S-a năpustit spre strigoiul care o trântise la pământ pe Lenuța. A fost prea târziu pentru ea, femeia zăcea fără suflare, cu gâtul sfârtecat de ghearele și dinții celui ce îi deschisesem calea atunci când agățasem în cădere legăturile de la fereastră. Arătarea chemată în apărarea Gladovenilor îl izbise pe strigoi și apoi îl târâse înspre tavan, iar de acolo în pod, unde cei doi se luptau năprasnic. Pereții se cutremurau, m-am gândit că o să cadă casa pe noi. Copiii se ghemuiseră unul în altul, lângă mama lor care zăcea plină de sânge, cu o cruce de lemn în mână și câțiva căței de usturoi împrăștiați lângă ea. Am început să spunem toți „Tatăl nostru” cu o fervoare de care nu mă crezusem vreodată în stare. Cântatul cocoșilor a adus răspunsul rugăciunilor noastre. 

[…]

       Asta nu e viață. Nu poți să stai în fiecare seară cu teamă. Nu poți să stai cu urechile ciulite când auzi un clopoțel, sau o femeie cu tocurile bocănind pe asfalt. Uneori, când plouă, mi se pare că simt miros de lână udă și năclăită. Alteori, mi se pare că vântul îmi aduce sunetul prevestitor de moarte al unei talange. Cântă sumbru, prelung, ca o tânguire fără sfârșit. Am întrebat pe un vecin cu care mă intersectasem într-o seară. Cică nu aude nimic. Poate sună doar pentru mine. Câteodată, mi se pare că mai este cineva în casă. A început să-mi fie frică de întuneric, stau cu ochii închiși, nu-i deschid nici dacă vine cutremurul. Dacă mi-ar apărea în față irisurile acelei bestii? Nici ziua nu mi-e mai bine. Tot mi se pare că obiectele își schimbă poziția. Am verificat asta, am început să fac semne cu creionul acolo unde le pun. Nu știu dacă am și probleme de memorie sau concentrare, am găsit acum câteva zile ciocanul în frigider, o pereche de șosete băgată într-o sticlă de ulei, altădată văd că uit aragazul deschis, fără nicio oală pe el. Sau nu eu fac asta? Când dorm? Dacă nu iau somnifere, mă visez mereu la fereastră, iar de pe trotuarul celălalt, din penumbră ghicesc un copil mic, căruia niciodată nu-i văd chipul, cu o traistă mare pe umăr și un baston în mână, care ține de funie capra aia blestemată. Întotdeauna în vis cântă cocoșul, iar copilul și capra încep să cânte amândoi, cu o voce groasă, îmi strigă numele și-mi spun că mai am puțin până mă alătur lor. Pastilele încep să nu mai aibă efect.

imagine preluată de pe pexels.com