Cealaltă Regină (fragment de roman)

        Aelyus deschise ochii. Suferința pe care o simțea era la limita suportabilului de când Doamna în Negru rupsese legătura cu sub-îngerii. Ocazional, îngerul încercase diferite feluri de durere, dar nici unul nu se asemăna cu ceea ce simțea acum. Încercă să își dea seama unde este, ce se întâmplase înainte să fie luat prin surprindere, fără nici un rezultat. Așa simt oamenii? E panică? E durere, e teamă? Simt cum îmi bate inima, ca niciodată. Trăind printre oameni și având această capacitate, realizez că are și părți negative. Măcar până acum nu percepeam durerea. E mult mai ușor să fii curajos, când știi că nu ți se poate întâmpla nimic. Acum bag de seamă că eram doar niște lași ignoranți care se jucau de-a războinicii. Și câtă durere este în lume… Tată, de ce ai creat-o? Și mai presus, de ce ne-ai scutit pe noi? Poate dacă nu o făceai, am fi înțeles ce înseamnă să fii om. Și ce ți-au făcut sub-îngerii să fie condamnați veșnic la suferință? Nu ești drept cu copiii Tăi. Până de curând credeam că doar oamenii sunt superiori îngerilor prin suflet. Iar acum îmi dau seama că războinicii Tăi sunt ființele cele mai infame și mai jalnice. Merităm toată durerea din lume.

        Simți o mână caldă așezată pe frunte și o mângâiere fină. Nu deschise ochii imediat, lumina care se revărsa asupra lui îi rănea. Dar mirosul pe care îl îngropase de foarte mulți ani în colțișoare ascunse ale memoriei îi apăru ca un semnal revelator. Era mirosul pielii ei, de fân proaspăt cosit. Îl trase adânc în piept și până la urmă se forță să vadă. Ea era acolo… Ce-i asta?! Oare visez? Îngerii nu visează! Sau consecința durerii sunt visele? De asta visează oamenii? Ca să uite, ca să scape de suferință?

        — Aelyus, dragul meu….

        Îngerul înlemni și un fior rece de gheață îl străbătu. Era Sara, cu ochii ei mari și nehotărâți, de culoarea între verdele câmpului și maroniul pământului, într-o cămașă lungă și  albă.

        — Sara, dragostea mea, ce se întâmplă? Cum de ești aici? Lumi s-au născut și au murit de când tu ți-ai trăit viața printre oameni…Te-am văzut când ai ajuns o bătrânică slabă și bolnavă, până când nu ai mai fost deloc…

        — Nu căuta răspunsuri unde nu sunt, dragul meu! Pot fi din nou cu tine, mereu lângă tine…

        — Dar nu e cu putință, Sara! Oricât te-aș iubi, nu pot crede că ești tu, oricât aș vrea să te țin de-a pururi în brațe, știu că nu se poate. Pentru că tu ești moartă…

        Femeia pe care o iubise, cea pentru care trădase menirea lui divină, stătea în fața lui,  zâmbind senină, ca și cum n-ar fi trecut decât o zi de când nu se văzuseră. Fire din păru-i lung se răzvrătiseră și atingeau chipul îngerului, care inspira flămând mirosul ei.

        — Moartea nu e reală, Aelyus. E doar un vis. Sau chiar dacă nu e, poate fi păcălită. Sau și mai bine, poți ajunge la o înțelegere cu ea…

        — Sara, dar nu se poate… ceea ce a fost și nu mai e, nu are cum să mai fie. E legea firii și tu ar trebui să știi. Voi, oamenii, știți asta cel mai bine! Voi, oamenii, știți mai bine decât noi, nemuritorii!

        — Se poate, scumpul meu, e doar o lege ca toate celelalte. Crede-mă! Tatăl v-a spus că legile Lui nu pot fi schimbate, dar v-a mințit. Nimic din ce v-a spus El nu e adevărat. Există cineva care poate încălca până și legea firii, trebuie doar să vrei tu, scumpul meu… și vom fi din nou împreună și ne vom iubi, și vom zbura din nou împreună…

        — Sara, ceea ce spui tu e sacrilegiu, e împotriva a tot ceea ce sunt și cred eu…Tatăl este în tot și în toate, El a făcut totul în nemărginita-i înțelepciune…

        Ea se ridică semeață, cu atitudinea unei statui de gheață. Poleiala de iubire de pe față se transformă în răceală și hotărâre care îi mutilară zâmbetul, dar Aelyus părea să nu observe.

        — Te înșeli, dragule. Te rog, fă-o pentru mine! Dacă mă iubești, dacă iubirea ta pentru mine e veșnică, știu că o vei face! Cere-i Ei, supune-i-te în schimb și vom fi din nou împreună! Doar un mic preț pentru fericirea noastră regăsită!

        — Sara, te-am iubit mai presus decât am iubit tot ce este, a fost și va fi viu în toată creația Lui. Vreme nemărginită te-am avut în gând în timp ce eram stană de piatră, dar am înțeles că trebuie să te las să pleci din mintea mea. Rămâi însă în suflet. Am suflet datorită iubirii pe care ți-o port mereu. Dar nu voi alege să schimb ceva ce Tatăl ne-a spus că nu poate fi schimbat. Tu n-ar trebui să fii aici. Tu ești moartă, trebuie să îți dormi somnul.

        Fața Sarei se schimonosi de furie, iar ochii îi deveniră mici și amenințători. Părul frumos se transformă în unul mult îmbătrânit, iar pe cămașa albă cu care era îmbrăcată începeau să apară ca din senin pete mari de murdărie. Mirosul de iarbă proaspăt cosită fu înlocuit cu un miros greu și apăsător ca de furtună.

        — E din cauza ei, nu? A vrăjitoarei, nu? Mi-ai promis că mă vei iubi veșnic, doar pe mine! Atât timp cât vei fi viu, atât timp cât Cerurile vor exista, lașule! Din cauza ei nu vrei să mă readuci pe mine la viață? Ce mare lucru e să renunți să crezi într-un Creator care e mereu absent și vă minte? O vrei pe ea, pe vrăjitoare? Atunci bine, eu te las, rămâi cu ea…

        Aelyus nu mai era capabil să înțeleagă nimic. Încercă să-și deschidă aripile ca să îl ajute să se ridice în picioare, dar nu îl ascultară. Durerea fizică se împletea acum cu o durere imensă ascunsă în ultimul timp în adâncul sufletului. Răni cicatrizate demult începuseră a se deschide, iar povara secolelor în singurătate îl lovi acum cu forța unei pietre de moară imense. În timp ce suferința care îl răscolea îi oprea cuvintele în gât, Sara cea cu cămașa murdară fu cuprinsă de un foc ivit din senin și mistuita, iar în locul ei apăru… Maya, în rochia ei de culoarea toamnei, cu părul lung și vâlvoi, cu o mică dâră de sânge în coltul gurii…

        — Aelyus, mi-a fost dor de tine, mi-ai lipsit… pe unde ai umblat?

        — Maya, te-am văzut când ai pierit, acum mi-am amintit, am încercat să te salvez, dar nu am putut! Iartă-mă… apucă să rostească în șoaptă, îngerul buimac.

        — Stai liniștit, nu sunt supărată pe tine. Sunt sigură că ai făcut tot ce era posibil. Am trăit destul, nu am regrete. Ba nu, am unul… Nu ești curios să îl știi?

        — Da, Maya, vreau…

        — Regret… regret că nu mi-am dat seama mai devreme că te iubesc. Regret că m-am obișnuit și m-am mințit milenii întregi că îl iubesc pe El, când tot ce simțeam de fapt era obișnuință și admirație. Regret că nu am avut puterea să te scot din acea statuie și să-ți fiu alături. Ce lume am fi putut avea noi, un înger și o vrăjitoare! Spune-mi, tu nu regreți asta? Tu nu ai fi vrut?

        — Aș fi vrut Maya, dar  e mult prea târziu pentru noi… Când te-am văzut prima dată, era mult prea devreme, iar când ne-am regăsit a fost deja prea târziu…. Mi se rupe sufletul…

        — Termină cu văicăritul, înaripat idiot! Parcă ești om! Chiar dacă am murit, pot fi adusă la viață. Să știi că e cineva la fel de puternic ca Tatăl, care deține niște secrete și  puteri teribile. Și la fel ca și  noi, și Ea vrea să-L găsească. Ați putea lucra împreună! Te rog, alătură-i-te Ei! Ea are nevoie de tine și tu ai nevoie de Ea și de mine! E puternică, ai întâlnit-o acum o sută de ani!

        Îngerul reuși să găsească puterea să se ridice. Își întinse aripile maiestuos, ridicându-se încetișor de la pământ și se îndreptă spre Maya, din ce în ce mai sigur pe sine. Atinse cu vârful unei aripi mâna ei, iar penele i se chirciră, de parcă ceva le-ar fi speriat. Dacă în urmă cu câteva clipe avea dubii, acum era sigur.

        — Dacă ai fi fost cu adevărat Maya care mă iubește, ai fi știut că eu nu L-aș trăda niciodată pe Creatorul nostru. Și cu siguranță, nici prima dintre vrăjitoare. Așa că oricine ai fi, arată-te și  spune-mi ce vrei până nu te distrug!

        Maya izbucni într-un râs puternic și sinistru, care nu avea nimic uman în el. Rochia ei de culoarea toamnei se închise treptat din ce în ce mai mult, până când deveni neagră, atât de întunecată încât parcă absorbea toată lumina din jur. Trăsăturile feței i se schimbară, iar pupilele îi dispărură, ochii devenind de culoarea lavei încinse. Părul lung și buclat al Mayei deveni neted și de culoarea purpurei, iar buzele pline îndemnau la păcate. Așa apăru Doamna în Negru în toată splendoarea ei…

        — Îți place? Sau mă preferi așa? spuse femeia din fața lui în timp ce execută o piruetă, iar rochia neagră se transforma într-o rochie roșie, care îi urmarea liniile corpului. Decolteul îi era umbrit de un colier în formă de doi șerpi cu ochii scânteietori care dispăreau în faldurile veșmântului, iar podoaba capilară îi devenise de un negru strălucitor. Șerpii păreau să se miște, se învârteau sâsâind încetișor urmărind curbura sânilor. Ochii, inițial de culoarea lavei, au devenit umani, semănând cu cei ai Mayei.

        Aelyus rămăsese hipnotizat, uitându-se pe rând la sânii protejați de lighioanele care scoteau limbile amenințător spre el, apoi la ochii care îl tulburau.

        — Da, văd pe fața ta că îți place. Și pe mine mă încântă. Consider că roșul mă prinde mai bine. E culoarea sângelui mizeriilor ălora umane și al vrăjitoarelor. Scuză-mă, uneori mă mai ia valul, devin cam melodramatică… Așa cum spuneam, prefer roșul, pentru că e mai dramatic și senzual, dar deh, sunt Doamna în Negru și  am o reputație de apărat… Spune-mi, crezi că ar trebui să-mi schimb numele?

        — Numele tău nu ar trebui să mă intereseze pe mine și nici să sperie pe nimeni! tună îngerul, iar ochii îi deveniră scânteietori. În mâna dreaptă îi apăru sabia angelică a cărei lamă era formată dintr-o limbă de foc alergând încolo și încoace în jurul unui contur imaginar. În numele Tatălui îți poruncesc să i Te supui și să te duci acolo de unde ai venit!

        Ochii femeii se transformară din nou în lavă aprinsă, iar pieptul începu să îi tremure. Luă unul din șerpii care deveniseră tot mai agitați, îl mângâie ușor și și-l încolăci pe o mână. Îndreptă apoi degetele întinse spre sabia de foc a îngerului și o apucă de mijloc. Lighioana părăsi brațul Doamnei în Negru și se întinse de-a lungul lamei de foc, care se stinse.  Aelyus rămase doar cu mânerul fumegând în mână și cu ochii nedumeriți. Nu știa cu cine se punea, iar asta îi dădu un fior de neliniște.

        — Voi îngerii, sunteți mai proști și mai aroganți, chiar decât bănuiam eu. Tu îmi poruncești mie să mă supun Lui? Tu îmi ceri mie să mă întorc de unde am venit? Crezi că m-aș supune vreodată Lui? Eu sunt îi egală, zburător arogant…îi zâmbi ea în timp ce mâna descătușată de șarpe începu să mângâie penele de pe aripa îngerului. Acestea începură să se înfioare și să se ofilească sub atingerea aceea mortală. În fine, te iert acum, bănuiesc că ești șocat. Nu de alta, dar încă nu pot să omor îngeri. Și sincer îți spun, mă cam enervează la culme.

        — Cine ești tu? Și de unde ai puteri așa mari?

        Aelyus făcu un pas înapoi și simți un val de teamă ieșind din pământ și împresurându-l, fără să poată opune vreo rezistență. Până acum ei fuseseră cele mai puternice ființe, iar acum apărea acea femeie periculoasă care părea mult mai puternică decât ei. Și totuși nu putea să-l omoare. De ce? De ce nu le-a spus nimic Tatăl despre ea? Să nu fi știut? Nu era cu putință, El era atotștiutor. El a creat totul. El este Creație. Să o fi creat Tatăl  pe ființa aceea atât de frumoasă, dar atât de crudă și de malefică? Sau…

        Femeia făcu teatral un pas lateral, dezvăluind de sub crăpătura lungă a rochiei piciorul lung, cu tatuaje în simboluri pe care îngerul nu le cunoștea. Acele însemne păreau vii și  pulsau pe pielea ei de un alb imaculat, aproape străvezie. Mai văzuse asemenea inscripții în Divinatoriu, dar acestea erau diferite.

        — Ce te atrage mai mult? Inscripțiile care te intrigă sau piciorul? îi zâmbi ea provocator.

        Aelyus nu îi răspunse. Nu putea nici dacă ar fi vrut, mintea lui era complet subjugată de acea ființă nemaipomenit de frumoasă. Dar spre deosebire de frumusețea caldă a celor două femei pe care le iubise, cea dinaintea lui era rece ca o piatră de mormânt. Doamna în Negru pricepu efectul pe care îl are și continuă avansurile.

        — Pot să fiu cum vrei, numai să îmi ceri asta. Cere-mi ce vrei și vei avea la picioare. Cred că știu la ce te gândești acum: oare sunt mai puternică decât tine? Dar decât El? Știe El de mine? V-a mințit pe voi, Îngerii? Of, sărmanul de tine… Știu cum e să fii rănit și trădat de cei la care ții… La un moment dat am suferit și eu, dar mi-am găsit alte ocupații, mai… distractive. Și distructive pentru El, în același timp. Vrei să știi cine sunt? Fie… dar te rog, ascunde sabia aia. Chiar și așa stinsă, cu toate că nu mi-e frică deloc de tine, nu e politicos să ții o armă îndreptată spre o femeie. Iar pentru o doamnă, în caz că nu știai, manierele contează. Așadar, cu ce începem?

Romanul „Cealaltă Regină” este disponibil pe site-ul editurii PAVCON (www.pavcon.ro), dar și pe cartepedia.ro, librarie.net, carturesti.ro.