Despre „Nebunul alb” – De ce să rescrii o carte?

        Când am anunțat că vreau să rescriu „Nebunul alb”, mai mulți cunoscuți, cititori sau nu prea, m-au întrebat de ce aș face una ca asta. Unii mi-au spus că le-a plăcut așa cum a fost publicat, alții că nu l-au citit, dar întreabă și ei de curioși, etc. Înainte de a vă spune motivul rescrierii, vă invit să vă răspundeți vouă înșivă la această întrebare: Există vreun lucru pe care l-ați făcut în trecutși considerați acum că l-ați putea face mai bine? Dacă ați răspuns DA, ați și face asta? (Bine, nu e nevoie să mă înjurați.)

        M-am apucat să scriu „Nebunul alb” în urmă cu mai mulți ani, când citeam cărțile lui Zafon (e scriitorul meu contemporan preferat, trebuie să citiți seria Cimitirul Cărților Uitate). În una din ele, personajul, David Martin, un tânăr scriitor care simte că îi scapă viața de sub control, primește o ocazie de neratat de la un editor misterios. Cumva, mi-a reamintit că în copilărie și adolescență îmi dorisem să scriu. Scrisesem atunci povestiri fantasy și poezii atât de sumbre, încât aș fi făcut și plumbul lui Bacovia să lăcrimeze, însă abandonasem din varii motive. Și iată că visuri îngropate sub rutina casă-birou-casă au reieșit la iveală în urma unui cumul de factori.

        Când am scris prima versiune, recunosc, eram total neștiutor în ceea ce presupunea scrierea unei cărți. Credeam că doar te așezi în fața calculatorului, treaz sau nu (Hemingway style:  „write drunk, edit sober”) și dădeai frâu liber drumul cuvintelor și imaginilor care se îmbulzeau în minte mai ceva ca românii la promoție la tigăi. Și scriai, șiscriai, și paginile se umpleau, iar mândria creștea ca Făt-Frumos, în trei zile cât într-un an.  Mai departe, credeam că după ce ai pus tastatura in cui, trimiteai mailuri la edituri, ele se îngrămădeau să-ți răspundă, îți vedeai apoi cartea în brațe sau în librărie. Urmau fanii, banii, premiile. Ok, exagerez. Ar fi trebuit să șterg ultima propoziție, știu. Ca să n-o mai lungesc mult, cred că fiecare viitor debutant este convins că a scris o capodoperă și că lumea abia așteaptă să-l descopere. Nimic mai fals.

        Mai departe, la sfârșitul anului 2017, am încercat să scriu o povestire SF, publicată și ea într-o antologie. Doar că n-a fost așa cum a trebuit să fie și niște oameni mai citiți ca mine au semnalat asta. Da, recunosc c-am pocit-o atunci. Acum n-aș mai face-o la fel. Și cum sunt de părere, că orice șut în fund înseamnă un pas înainte (mai ales dacă ești pe marginea prăpastiei), am pus mâna și am căutat ceva cursuri de scriere creativă. Și sunt destule online pe platforma Udemy și nu numai, însă am avut norocul să găsesc câteva ateliere organizate de Fundația Calea Victoriei sau de Revista de Povestiri. Aici, în cadrul atelierelor „Fantastic Mondays” și „Creative Sundays” am avut ocazia să primesc sfaturi de la Michael Hăulică, Oliviu Crâznic, Ana-Maria Negrilă, Doina Ruști,  Bogdan Munteanu și în mintea mea lucrurile au devenit mai clare. Și pentru că urma să expire contractul cu Editura Quantum Publishers (care au făcut cea mai bună editare posibilă, lucrând cu materialul clientului 😉 ), am decis că pot și că vreau să ofer cititorilor mai mult.

        Așa că prin octombrie 2018, am luat decizia să rescriu „Nebunul alb” (cam în aceeași perioadă predasem și romanul „Cealaltă Regină” editurii PAVCON). A urmat o perioadă de vreo două-trei luni în care am luat legătura cu o parte din cei care am observat că citiseră primul meu roman și i-am întrebat ce ar mai putea fi îmbunătățit. De asemenea, am recitit și toate recenziile, încercând șă înțeleg ceea ce nu a fost chiar în ordine. Câteva dintre observațiile pe care le-am primit: personajul principal, Erin, nu era prea bine individualizat, acțiunea era cam… lipsită de acțiune, capitolele prea luuungi și erau greu de urmărit, prea puține dialoguri, scenele de luptă din cele șase vise ale lui Erin păreau cumva privite ca dintr-o mașină de curse, cam puține informații despre Zaira și dezvăluite brusc, unele replici forțate. Au mai fost, evident și opinii de care nu am putut ține cont: nu are suficient de mult umor ca alte cărți fantasy, nu are suficient romantism sau erotism, că personajul principal nu are mușchi (J), că ar fi trebuit mai multă dramă.

        N-am crezut vreodată că rescrierea unei cărți poate fi atât de anevoioasă. Devenise o obsesie, vreo patru luni numai asta am avut în cap. Week-end-uri, după serviciu sau înainte, tot timpul l-am folosit pentru a rescrie sau regândi anumite scene. Am pornit de la manuscrisul original, am reformulat la greu, am tăiat și mai mult, am adăugat ca să cresc ritmul acțiunii, să creez suspans, să-l fac pe Erin ceea ce era în mintea mea: un tânăr simplu, care, fiind pus în fața unor situații critice, nu are de ales decât să le înfrunte. Toate personajele au căpătat un chip, așa cum meritau. Mai ales Bram și Aelyus. Iar lumea lor a căpătat substanță.  Dacă vor fi pe placul vostru, rămâne de văzut. Și țin să le mulțumesc pentru ajutor Oanei, Adrianei, lui Max și lui Andrei.

        Așa că răspunsul la întrebarea „De ce să rescrii o carte”, din punctul meu de vedere este: 1) din respect pentru cititori. 2) din respect pentru mine și din conștientizarea faptului că era suficient spațiu pentru îmbunătățire.

        Dacă am reușit să fac ceea ce mi-am propus, o să puteți descoperi după mijlocul lunii aprilie, când povestea rescrisă a lui Erin, a îngerului Aelyus și a tovarășilor lor va revedea tiparul la Editura PAVCON.

        Până atunci, aveți grijă de voi!

PS: sfatul lui Hemingway îi este atribuit pe nedrept. Cică el nu a scris niciodată în starea respectivă. Consumați alcool cu responsabilitate. Pentru o viață sănătoasă, beți minim 2 litri de lichide pe zi. 😆