Eu, cel din oglindă (povestire) – fragment

        Un om care a trăit toată viața în decădere și ignoranță, purtat mereu ca o frunză în bătaia vântului, se va agăța de orice iluzie, își va face tot felul de scenarii nerealiste că va ieși din situația mizerabilă în care se află. Fără să facă niciun efort, dacă se poate. Pentru că alții sunt de vină.

        Alții au avut șansele pe care eu le meritam. Alții au câștigat ceea ce eu îmi doream. Simțeam nevoia să fac ceva. Aveam nevoie de ajutor. M-am rugat la Dumnezeu când eram mic, am crezut în El. Toate rudele, mătușile și bunicile mai ales, îmi spuneau că  Bărbosul o să mă ajute să devin om mare. Evident, nu a făcut-o. Avea alte preocupări, iar eu nu reprezentam o investiție viabilă.

        Așa că, în prostia mea, m-am supărat pe El. Uitasem că se spune că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă. Pesemne eu nu fusesem atent, sau îmi uitasem sacul pe undeva.  Așa că începusem să spun în glumă că, dacă Cel-de-Sus e prea ocupat pentru mine, poate rivalul său biblic e mai disponibil. Și o repetam destul de des. Cine a spus că Diavolul nu există, ori a fost prost ca mine, ori a vrut să ne înșele. Sau poate ambele.

        Nu m-am gândit niciodată că o să se termine așa. Mă vedeam un pensionar acru și ramolit, care se ia de tinerii care trec pe lângă el că nu au plătit întreținerea la timp, că nu îl lasă să stea jos în autobuz, că trântesc ușa de la lift. Măcar de-aș fi avut vreo boală sau un accident auto spectaculos. De aș fi procedat diferit în acea blestemată zi de 13 Decembrie 2016…

        Marți, 13. Plecasem de acasă lipsit de orice chef de muncă, de viață, de tot. Am fost o persoană superstițioasă, ca mii de alți oameni ignoranți, care preferă să dea vina pe superstiții, tradiții, paradigme, pe orice altceva posibil, doar ca să nu-și asume ei.

       Ajunsesem cu o întârziere de jumătate de oră tocmai în nenorocita aia de zi în care nu știu ce mare manager venea la noi în companie. De ce dracu’ nu plecasem mai devreme de acasă? Tocmai eu fusesem desemnat să îi prezint un rahat de powerpoint și stăteam ca un prinț în taxi-ul pe care îl comandasem ca să ajung mai devreme. Intrasem în birou, să-mi dau sufletul pe scări. Furia și dezaprobarea din ochii colegilor îmi dădeau de înțeles că o zbârcisem rău de tot.

        — Cristescule, ai venit? Ce bine că ne-ai onorat cu prezența în această minunată zi de marți. Uite, acum că ai sosit, a ieșit și soarele. Mișcă-te în birou, avem două vorbe de schimbat.

        Mă mișcam ca teleghidat, singurele mele gânduri fiind în acel moment dacă trebuia să consider asta ca primul sau al doilea ceas rău al zilei. Că nu avea cum să fie unul prea bun după privirile tuturor și după ce auzisem un „boule” spus printre dinții încleștați în timp ce pășeam ca un condamnat pe culoarul morții. Nici diavolul nu mă putea salva, așa credeam atunci.

        — Băi Cristescule, tu ești chiar atât de cretin încât să-i pui pe toți în asemenea situație în fața managerului? Nu puteai, boule, să întârzii dracului în altă zi? Unde ți-a fost capul, secătură?

        — Am… am avut o dimineață proastă. Apoi traficul.

        Îmi dădeam seama că orice justificare încercam mă făcea să mă scufund mai repede ca Titanicul. Cum mama dracului scap de arogantul ăsta? Turuia întruna, nici măcar nu mai auzeam ce spunea. Speram să dea vreo mașină peste el sau măcar un stop cardiac, ceva.

        — Cristescule! Unde dracu’ te uiți, mă? Eu îmi bat gura de pomană și pe tine te doare în cot. Cred că trebuie să mă gândesc dacă tu trebuie să faci parte din departamentul ăsta. Sau din companie.

        „Cretinul naibii. Știe că sunt mult mai competent și mai muncitor decât el. De asta am fost pus să prezint eu. Se teme nemernicul că în curând lumea o să-și dea seama cât e de incompetent și de asta joacă teatrul ăsta ieftin. Știe că dacă vrea să rămână șef, trebuie să dea vină pe cineva. Pe mine, evident. Are motiv să mă curețe acum. Drace, scapă-mă din beleaua asta!”

        Nici nu știu cum a trecut restul zilei, am fost ca în transă. Apoi am ajuns acasă. Am deschis ușa, niciodată nu reușeam să fac asta fără efort. Un aer rece m-a lovit în față și abia atunci m-am trezit. M-am gândit că s-a oprit căldura în bloc, doar trebuiau să fie trei ceasuri rele în acea zi. Caloriferele erau fierbinți. Mi-am turnat un pahar de whisky, pe care uitasem să îl bag în frigider, iar gheață nu aveam. L-am dat peste cap așa și am ațipit uitându-mă la un film prost. Oare dacă nu mă trezeam la miezul nopții, ar mai fi fost acolo? Ar fi venit în altă zi? Puteam măcar să nu mă spăl pe dinți sau să nu mă uit în oglinda de la baie…

        Stăteam sprijinit de chiuveta de la baie, cu apa rece deschisă și mă uitam în oglindă. Doar eu și reflexia mea. Nu știam că îmi luceau ochii în așa hal. Nu credeam că arăt ca un drogat după doar un pahar de băutură. Și ce zâmbet grotesc, jur că m-aș fi speriat dacă m-aș fi întâlnit noaptea pe semi-întuneric. M-am trecut mâna prin păr. Atunci era să-mi plesnească inima. Eu, cel din oglindă adică, nu mă mișcasem. Doar mă priveam rânjind, cu privirea unui bogătaș care aruncă cinci lei unui boschetar.

        — Ai nevoie de mine, nu-i așa?

        Am rămas perplex, cu gura căscată. Nimic nu mă pregătise vreodată pentru momentul ăsta. Nici filmele de groază cu case bântuite, nici halucinațiile obținute amestecând votcă cu algocalmin în facultate, absolut nimic.

        — Ce Doamne ferește mai e și asta?

       — Haide Adriane, cum așa? Nu, în mod clar nu sunt El. Nu te-a ajutat niciodată, ai uitat? De asta mi-ai cerut mie ajutorul. Iată-mă aici! rânji imaginea mea din oglindă. Stătea acolo, îmbrăcat în pantalonii mei de birou, cu cămașa murdară la gât și mototolită, din cauză că ațipisem, și mă privea sfidător.

        — Ești… Ești Diavolul?

       — Vezi, ce repede te-ai prins! Ești foarte deștept, te prinzi rapid. Dar nu ai noroc în viață. Alții profită de tine. Meriți mai mult, Adriane!

        — De unde știi cum mă cheamă? Și de ce arăți așa?

        — Nu-mi strica părerea despre tine. Eu sunt tu, cum să nu știu cum mă cheamă? Și cum ai vrea să arăt? Trup de om și cap de țap, cu păr pe picioare și copite de bou cum mă pictau bărboșii prin Evul Mediu? Sau vreo tipă sexy, cu sânii gata să-i sară din decolteu când te vede, ca în serialele americane proaste? Greu de digerat ideea că diavolul se află în fiecare, nu? Freud îi zicea Ego, dacă nu mă înșel. Era un tip de treabă, deși prea diseca firul în patru.

        — Cred că sunt beat și vorbesc cu mine însumi. Sigur mâine dimineață nu-mi voi aminti nimic. Poate nici nu m-am trezit, doar am un coșmar.

        — Sigur, Adrian. Primul pas e negarea. Așa faceți voi atunci când ceva neașteptat vă apare în cale. Apoi, dacă îmi amintesc ce îmi povestea Sigmund, urmează reacții de furie sau frică. În următoarea etapă, începeți să vedeți oportunitățile și în cele din urmă noua situație este acceptată. Cred că aș fi un bun psiholog, dar nu-mi place să-mi facă altul programul. Nu-i așa?

        — Visez. Nimic nu e real. Sunt prea stresat de la birou și în plus am băut.

        Îmi repetam asta ca pe o mantră care speram că o să mă trezească și să văd că nimic nu era real. Imaginea mea din oglindă mă privea dezaprobator, dar parcă înțelegător și compătimitor.

        Ochii lui căprui, pardon, ai mei, barba nerasă de o săptămână, cu țepi în toate direcțiile, și câteva puncte negre ieșind în evidență pe nasul cârn, nu îmi dădeau impresia vreunui mascul alfa sau vreun idol al femeilor. Nu eram nici una, nici alta, ce-i drept. Cămașa albă cu o grămadă de dungi paralele și perpendiculare, de parcă era o tablă de șah, împreună cu pantalonii negri spânzurați de o curea chinuită – uniforma corporatistă – mă făceau să par pe jumătate la fel de elegant și stilat ca un chelner din Centrul Vechi. Și chipul meu și hainele mele țipau după ajutor. Încă nu știam ce să aleg.

                                                                           (în curs de apariție, Antologia String, Editura Tornada)

credits foto: www.pexels.com