Hellcome in Bucharest!

În urmă cu doi ani și ceva veneam la un primul interviu pentru job în București. Viitorul mi se așternea frumos în față, aproape că mă împiedicam de el: noi începuturi după vreo zece ani de corporatism oltenesc, noi prieteni, o grămadă de oportunități după program, cinematografe, teatre, parcuri, cârciumi.

Și cel mai mult mă încânta metroul, aproape ca pe un copil. Aproape o oră până la birou în care să stai cu o carte în brațe dimineața ca să începi ziua într-un mod relaxant, o altă oră seara ca să speli bine creierul de nebunia de la muncă.  Sună aproape idilic, nu?

Și a fost așa cum îmi imaginam eu până… fix în prima zi de muncă. 🙂

Toate visurile astea ți se spulberă de cum urci în metrou la o oră de vârf. (Apropo, știe cineva exact care e ora aia, sau depinde tot timpul de când plec eu de acasă? ) Încerci să vezi mereu jumătatea plină a paharului. Dacă e prea aglomerat, poți să stai în picioare. Și-așa o să vegetezi toată ziua pe un scaun claustrat într-un birou sau într-o falsă socializare într-un open space cât stadionul lui Minerul Motru.

Și dacă stai în picioare, ca o sardină după ce a consumat din greșeală Viagra, chiar nu e nevoie să te ții de ceva. Unde naiba să cazi? Ajungi să consideri că e suficient loc dacă poți să ții în mână o carte, sau orice altceva care implică  depărtarea mâinilor de corp. Crezi că ai scăpat? Not yet, my friend…

Să presupunem că vrei să ajungi din punctul A, în punctul B, iar fatalitatea asta implică schimbarea metroului la Piața Unirii. Ca să ajungi de la o magistrală la alta, e un pic ca în Ready Player One, prima probă. Evident, dacă nu ești tu ăla deștept sau care e prieten cu regizorul. Și ieși din metrou, își aranjezi hainele, verifici dacă sunt toate, dacă nu ți-a rămas vreo mână prinsă în ușa și te îndrepți spre scări.

Asta după ce trec pe lângă tine campionii. Ăia care aleargă pe scări de parcă îi urmărește un psihopat cu drujba sau e reducere la tigăi la Kaufland. Începi să te îndrepți spre pasaj. Aliniat, îți lipsește uniforma dungată și eticheta cu numărul de identificare. Poți să-ți îndeși căștile în urechi, muzica la maxim. (Țin minte că în primele zile nu reușeam să mă aventurez fără melodia asta. Apoi, din cauza gândurilor meschine, am fost nevoit să renunț la ea.) Începi să te simți ca la Formula 1 când depășești pe cineva (sincer, eu m-am gândit la Death Race, dar să zicem că sunt un pic mai psycho decât media). Sunt permise lovituri cu coatele, la picioare, nu cred că se poate plânge cineva de pipăieli indiscrete, numai să nu dai la cap. Ține minte asta!

Ajungi în pasaj și  primul lucru ce-ți trece prin minte e „De ce p*(& mea nu au pus ăștia muzică și stroboscoape aici? Măcar ieșea atmosferă de club mișto, plus că aveai suficientă faianță lângă care să-ți faci un selfie decent”. Îl străbați cam în același timp în care un student la teologie bea o bere la litru. Între două rugăciuni, cu paiul. Respiri de trei ori, ca la o ședință de  yoga și te îndeși în al doilea metrou.

Te urci, răsufli ușurat că l-ai prins. Câteva secunde, că după ce pornește, iar nu mai ai aer. Scoți din nou cartea, încerci să o duci la o distanță optimă de ochi. Da de unde, boss? Te crezi la business class? Te uiți la rândurile alea ca un miop la rândul al doilea de texte la vizita medicală. Știți voi ăștia care stați toată ziua în fața calculatorului, cum încercați să fentați la oftalmolog, da? J Te plictisești de carte, literele aleargă ca la rațele și vânătorii. Scoți telefonul și începi să butonezi. Începi să te uiți la cei din metrou. Dacă tu nu poți să citești, începi să te holbezi la ce citesc ei. Din cărți sau pe telefon. La unii chiar e interesant, au gusturi bune.

Cobori din metrou. Ajungi unde trebuie. Ba nu, că dacă ai fi unde trebuie, n-ai fi în București, ci ai citi într-un hamac pe vreo insulă tropicală și un cocktail băut dintr-o nucă de cocos cu un pai de juma’ de metru. Dar ești prea sărac pentru asta, așa că  te duci la muncă. În fiecare zi,  metroul te așteaptă. Ca în filmele alea cu ziua care se repetă la nesfârșit. Dacă aș fi regizor, cred că aș face unul cu un tip care trebuie să alerge de la un metrou la altul până la sfârșitul vieții. I-aș pune în mână o carte. L-aș face și bolnav de Alzheimer, că sunt mai sadic din fire. Dar păcat că nu sunt mai multe linii în București. Locația ar fi perfectă și are potențial…

credit foto: www.fotografieaeriana.eu