N-a fost Dumnezeu – povestire (fragment)

      Luasem decizia asta în urmă cu două seri. Prima dată apăruse ca un gând răzleț, apoi a prins rădăcini și a devenit ditamai copacul. Părea singura soluție. Toate deciziile mele m-au adus aici. Mama îmi spusese că atunci când luăm o decizie suntem convinși că este cea mai bună, iar timpul o confirmă sau o invalidează. Eu nu am fost niciodată convins că fac bine ceea ce fac, ci doar am ales calea cea mai simplă.

      Și după aproape un deceniu de minciuni zilnice, toate drumurile m-au adus pe podul ăsta. Mi-am ratat viața, așa mi-au zis părinții. Nu sunt bun de nimic, așa mi-a spus ea când m-a părăsit. Sunt un egoist și un inadaptat, așa m-au categorisit cei de la serviciu. Toate firele se legau într-un singur nod. Nu mai aveam nimic. Eram un nimic. Speram ca săritura în gol de la vreo treizeci de metri să fie prima mea reușită, în afară de scrisoarea de adio la care lucrasem o zi întreagă. O să mă aibă pe conștiință, mă pricep să dramatizez. „Ai moștenit asta de la mă-ta”, îmi spusese fosta soție. Nu am putut niciodată să neg.

      Credeam că odată ce iei decizia asta, totul devine mai clar și mai limpede. Se presupune că sinucigașii sunt lași care fug de greutățile vieții. Cei care și-au ratat existența. Cei care nu mai au pentru ce trăi. Drace, nu-mi vine să cred cât de greu este să închid ochii și să fac un pas în gol. Îți trebuie curaj să trăiești, și culmea, nu poți nici măcar să mori fără un pic de curaj.

      — Ai de gând să te arunci?

      …

      — Te-am întrebat dacă ai de gând să te arunci. E cam mult până jos. O să te faci terci.

      Mă întorc, cu privirea încă împăienjenită, către vocea care mi se adresase. Era ultimul lucru de care aveam chef. Nu mai poate omul nici să dea colțul în liniște… Bătrânul cu barbă albă de-o palmă, cu o pălărie maronie și un pardesiu gri, uzat de ani și de purtat, se oprise la vreo doi metri de mine și mă privea cu aceeași curiozitate pe care o încearcă un copil la zoo. Nu schița niciun gest de panică, de oroare sau de teamă.

      — Domnule, te rog, vezi-ți de treaba ta. Nu mă cunoști și poate că ai alte treburi pe undeva. Nu vreau să te rețin.

      Știu că sunt urâcios și lipsit de orice urmă de bun-simț uneori, dar chiar nu aveam chef să stau la taclale.

      — Deci ai de gând să te arunci. Da, bun plan. Iar eu o să trebuiască să dau declarații la poliție ca martor, niște doctori sau asistenți o să trebuiască să te dezlipească de pe asfalt, cei de la salubritate să spele urmele de sânge și creierii împrăștiați. Și sper că ai lăsat o scrisoare de adio pe undeva. Că trebuie să știe ceilalți cât rău ți-au făcut, iar asta e răzbunarea ta supremă. Condamnați să trăiască pe veci cu vina asta, nu?

      Nu mă gândisem așa departe. Din punctul meu de vedere, închideam ochii, făceam un pas, zburam câteva secunde, iar apoi îmbrățișam asfaltul, bucurându-mă de liniște. De ce a trebuit să-mi iasă în cale moșul tocmai acum? Poate că nu strică să fie cineva martor, dar la modul cum a spus-o ăsta, ar trebui să mă simt eu vinovat, că le dau altora de lucru?

      — Tataie, nu ai emisiuni de urmărit la televizor, nepoți de vizitat? Ce v-o plăcea să vă băgați în viețile oamenilor…

      — Am renunțat la televizor, prea multă negativitate. Și de la nepoți vin acum. Am doi, sunt măricei. De fapt, nu mă grăbesc. Poate vrei să îți ușurezi sufletul. Apoi fă ceea ce te îndrumă inima, eu nu o să te opresc.

[Continuarea în revistadepovestiri.ro, click aici pentru direcționare. Povestirea a fost scrisă pentru atelierul Creative Writing Sundays și selectată pentru a fi publicată de scriitoarea Doina Ruști]