Nebunul alb – fragment de roman (Ed. PAVCON, 2019)

Capitolele 5 și 25 din romanul fantasy „Nebunul alb”, rescris și republicat la Editura PAVCON, 2019. Disponibil pe site-ul editurii (www.pavcon.ro) și în rețelele online carturesti.ro, librarie.net, cartepedia.ro.

5

        Amintește-ți! Află cine ești!, îi auzi din nou cuvintele, care căpătaseră ecouri de parcă erau repetate de sute de voci.

        Deschise ochii și se pomeni în mijlocul zgomotului și iureșului din Cetate. Era Cetatea în care își petrecuse ultimii ani, dar multe clădiri nu era așa cum le știa el. Zidurile păreau mai joase, străjuite de o mulţime de turnuri, pe care nu le mai văzuse niciodată. În depărtare, acoperișul Bibliotecii strălucea de parcă ar fi fost nou. Două prăvălii micuţe se aflau la capătul străzii pe care se afla Erin, într-un loc unde tânărul știa că se găsea o fântână din piatră, sub forma unei femei care turna apă dintr-o vadră.

        Timp de stat mult pe gânduri nu era, goarnele de pe înălțimi începură să sune alarma. Alergă într-un suflet spre zid. Inamicii veneau, se vedeau de sus ca o invazie de furnici… înceată, neagră, mortală, tăcută. Un grup de arcași apăru în faţa lui.

        — Comandante, totul e pregătit așa cum ai cerut. N-au cum să treacă de ziduri. Șanţurile sunt pline cu apă și smoală. Îi respingem!

        Încercă să-și dea seama dacă bărbatul care îi dăduse raportul era sigur de victorie sau încerca să se autoconvingă. Privi din nou acea trupă de circ infernală, pe care o văzuse cu o noapte înainte cum se apropia și, într-adevăr, mortăciunile nu păreau să aibă vreo șansă. Zidurile erau mult prea solide, iar inamicii nu aveau turnuri de asediu sau berbeci de asalt. Șanţurile cu apă și cele cu foc aveau să-i ţină ocupaţi în raza săgeţilor și a proiectilelor mașinăriilor de război. Verifică încă o dată dacă femeile, bătrânii și copiii se ascunseseră deja în hrubele de sub palatul regal. Ar fi fost nevoie de rege să-i încurajeze pe soldaţi. Altfel, nu ar fi căzut toată povara pe umerii săi. Dar cum pe tron stătea acum un copilandru insuficient pregătit în arta războiului, sfetnicii deciseseră că Erin, însărcinat cu paza familiei regale, trebuia să fie și în fruntea armatei.

        Tatăl să ne apere! oftă noul comandant, ridicând braţul drept. Trase aer în piept, de parcă ar fi vrut să absoarbă tot câmpul de luptă, și se simţi sufocat de mirosul de carne putredă adus de vânt. Pielea i se zburli și, pentru o clipă, i se păru că deasupra norilor pluteau păsări hâde, fâlfâind din aripi aducătoare de moarte. Alungă repede imaginea care încerca să i se cuibărească în spatele retinei și, expirându-și toate temerile, întinse braţul spre trupele ce șontâcăiau spre ei. Ploaia de săgeţi se avântă din înaltul zidurilor, culcând la pământ inamicii. Catapultele zbârnâiră. În aer dansau, cu zgomot de aripi de lăcuste, grămezile de pietre ce lăsau culoare întinse printre nefiinţe. Se anunţa o zi lungă și obositoare, dar începuseră promiţător…

        Deodată, armata infernală se opri. Cei din urmă, nemaiavând unde să meargă, se înghesuiră unul în altul și rămaseră indiferenţi loviturilor care se năpusteau de după ziduri. Ce comandant nebun or avea? Din spatele morţilor transformaţi în trupă de atac, Erin zări oameni, cel puţin așa păreau de la distanţă. Duse mâna streașină la frunte, să vadă mai bine, și presimţirile sumbre îi reveniră. Oamenii nu ar fi trebuit să aibă ochii roșii, vizibili de la asemenea depărtare, și nici n-ar fi trebuit să plutească. Și ar fi putut jura că nu era de bun augur că acele fiinţe purtau centuri alcătuite din cranii de animale mici. Ce sunt astea, în numele Tatălui? Pe toți morții neamului meu, cu ce mă lupt?

        Cu sabia atârnând într-o mână și cu coiful în cealaltă, Erin nu mai înţelegea nimic. Toată atenţia lui era îndreptată spre acele creaturi, care începuseră să se strângă în grupuri și să se rotească, în timp ce bolboroseau cuvinte necunoscute. Vrăjitori? Aveam un pact cu ei, de sute de ani! Ce caută aici?

        Un miros de pucioasă îi invadă nările, iar cerul deveni o pătură cenușie. Nori negri se adunară din cele patru zări deasupra zidurilor, în timp ce vocile guturale ale vrăjitorilor întunecaţi se auzeau acum ca niște bubuituri de tobe. În mod lipsit de sens, pâcla întunecată de pe cer veni ţintă spre grupurile de arcași, oprindu-se abia după ce îi acoperi pe toţi, ca umbra unui copac. Râuri de foc lichid începură să curgă asupra locului de unde luptătorii își mânuiau neostenit arcurile. Deși săgeţile păreau să îi lovească pe vrăjitori, aceștia nu păţeau nimic. Ce… Ne ard de vii… N-avem scăpare, doar o minune mai poate acum să…

        Din punctul său de observaţie, Erin înţelese că cei împresuraţi conștientizaseră că nu vor supravieţui și că, în loc să-și irosească resursele așteptând o salvare miraculoasă, încercau să provoace cât mai multe pagube inamicului. Se înecă în lacrimi și fum. Aerul inspirat îl ardea pe piept. Dacă până atunci trebuise să suporte doar mirosul fetid al putreziciunii inamicilor, acum avea de înfruntat duhoarea de carne arsă a oamenilor săi. Era luptător și, ca toţi cei care îmbrăţișaseră acest drum în viaţă, își imaginase că moartea ar fi venit rapid – o săgeată în gât, o lovitură de spadă sau o suliţă înfiptă în spate, dar să arzi de viu era cu adevărat înspăimântător.

        Sufocaţi, cu armurile aproape topindu-se pe ei, arcașii cădeau unul câte unul. Apă, rezervele de apă! se năpusti Erin spre butoaiele imense sprijinite de ziduri și, ca un nebun, alergă cu două găleţi pline spre oamenii săi. Două picături într-un ocean de lavă. Câţiva dintre cei care foloseau mașinăriile de război veniră să-i dea o mână de ajutor, dar totul fu în zadar. Ultimii dintre cei înconjuraţi aruncară arcurile din mâini și, cu feţele linse de limbile lacome ale focului aducător de moarte, se întoarseră spre palatul regal, sub care se refugiaseră cei dragi. Comandantul se prăbuși în genunchi, neputincios. Au murit… iar eu am stat aici ca un laș. Ar fi trebuit să fiu în mijlocul lor… Dacă-i puneam în altă formație… Blestematele de reguli. De parcă moartea vine după cum scrie-n cărți…

        Țipetele de durere se stinseră, iar Erin realiză că nu se mai auzeau nici ecourile cuvintelor de neînţeles ale vrăjitorilor întunecaţi. Nimic nu se mai auzea dinspre inamic, toate zgomotele păreau să se fi adunat doar din spatele lui: servanţii catapultelor avertizându-se înainte de lansarea proiectilelor, corzile întinse zbârnâind, lemnul lovit de lemn. Poate că… Poate că n-a fost real… Poate că n-a început bătălia și totul a fost în mintea mea, din cauza fricii… E drept că n-am luptat până acum în nicio bătălie mare, de ce m-au ales pe mine să decid soarta atâtor nevinovați? Miasmele care îi tăiau respiraţia și urletele inumane care veneau de undeva de sus îl convinseră că totul era aievea. Armate întregi de fiinţe diforme, cu aripi hâde, plonjară spre catapulte și spre cei care le operau, fără să le poată opri nimic. Arcași nu mai erau, iar săbiile și suliţele nu erau de prea mare folos. Demonii din cer ridicau oamenii în aer și îi rupeau în bucăţi sau îi striveau de ziduri. Una din creaturi se opri pe pământ, la câţiva pași în faţa lui Erin, și căscă gura spre el, provocatoare. Cu arma în mână și furie în sclipirile ochilor, comandantul Cetăţii se năpusti înspre monstru. Gheare ca de fier îl ridicară în aer. O altă bestie, cu corp de felină acoperit cu solzi, cu coadă cu un spin ascuţit în vârf și aripi ca niște membrane întinse peste articulaţiile osoase, îl luase prin surprindere. Simţi cum șira spinării îi e întinsă până la limita suportabilului, iar apoi un pocnet sec, de oase rupte. Văzu cum distanţa dintre ochi și picioare se face din ce în ce mai mare și trupul, într-o clipă, secătui de sânge. Și îl cuprinse liniștea.

25

        Mergea de două zile prin tot felul de văgăuni alături de cel mai masiv și din topor cavaler pe care și-l imaginase vreodată. Ce-i drept, Erin nu avusese ocazia să vadă prea mulți asemenea luptători, pentru că ei nu prea ar fi avut motive să treacă nici prin satul în care copilărise și nici prin locurile unde studiase. Tot ce știa despre mormanul de carne, oase și de metal cu față pătrățoasă, cu păr prins în coadă la spate și breton drept, parcă tăiat cu sabia, barbă neagră și nearanjată, era că se numește Bram.

        În prima zi, Erin se întrebase dacă nu cumva omul care îl însoțea era mut. Abia spre seară acesta îi adresase câteva cuvinte scoase cu cleștele din gură, mâncase în tăcere, se învelise cu o manta groasă și adormise cu mâna pe securea de luptă. Acum tânărul îl urmărea pe cavaler cum stătea țeapăn pe calul imens, acoperit și el cu zale. Deși era cald, însoțitorul său purta armură, iar șiruri de sudoare i se scurgeau pe ceafă, sub învelișul de fier. Părul năclăit de transpirație îi atrase și el atenția, nu mai mult decât o ploscă de băutură purtând urmele unei duzine de bătălii. Tabloul era completat de securea imensă cu care l-ar fi putut despica în două, fără prea mult efort, și de lancea atârnată de șa.

        Ăsta fierbe pe sub fiarele alea, dar tot nu dă semne de slăbiciune. Pe numele strămoșilor, să găsim un popas, că o să rămân crăcănat de atâta stat pe cal.  

        Erin nu mersese călare niciodată atât de mult fără pauze. Își mușcă buzele și limba ca să nu se plângă de durere, nu ar fi fost de bun augur ca tocmai comandantul să se plângă. Stă drept de parcă e tras în țeapă. Să încerc și eu, poate impun mai mult respect. Și să arăt că nu mi-e teamă, altfel ăsta mă face praf.  Se îndreptă de spate, își prinse sabia de-a lungul șirei spinării, legând-o bine, și se simți și el ca atârnat într-o prăjină. Pricepu că pe lângă locurile rușinoase care îl dureau deja, avea să înfrunte și alte dureri.

       Spre seara celei de-a doua zile, strămoșii pe care îi invocase sau harta cavalerului, nu mai conta care, le scoaseră în cale un han. Iar luptătorii nu ratează vreodată un loc cu mâncare, băutură și șansa unei încăierări.

        — Bram, dacă tot mergem împreună, poate ar fi bine să mai vorbim și noi? Ar trece timpul mai ușor…

        — Nu. Vorbele-s pentru femei.

        — Zici tu? Avem drum lung de mers…

       — Și o să-l faci legat la gură și băgat într-un sac, dacă mai vorbești. Mațe de cal mort, n-am un chior în buzunar.

        Morman de mușchi fără creier! Întotdeauna îi considerase pe cavaleri niște eroi, iar bolovanul ăsta îi distrugea imaginea idilică din copilărie. Barba deasă și încâlcită îl făcea pe Bram să pară un om care a dormit nopți întregi prin cârciumi sau poduri de grajduri, nicidecum un nobil luptător. Maimuțoiul ăsta pare doar un bătăuș. Ca hoții din cartea lui Tyro cel Gras. Asta e, rămân fără ultimele monezi, dar unde mă duc n-o să-mi trebuiască.

        — Dar dacă dau de băut și de mâncat? spuse cu un rânjet de superioritate tânărul comandant, arătând spre hanul din fața lor, cu coșul din care ieșea fum și miros de carne friptă.

        Așa cum sperase Erin, aburii mâncării și câteva ulcioare cu vin dezlegau limba și unei statui.

        — Copile, încă mai ai chef de palavrageală? rosti din senin cavalerul în timp ce-și ștergea stropii de vin și de grăsime din barbă.

        Aha, exact cum spunea în carte. Acum trebuie să mă prefac că nu mi-e frică de el.

        — Dacă ții neapărat… Însă dacă mi te mai adresezi așa, aștept să te îmbeți să adormi, te leg fedeleș și te bag eu într-un sac.

        — Bine, tinere luptător, e mai bine așa? Probabil ai o anumită imagine despre cavaleri, iar eu ți-o stric.

        Chiar toată lumea mă citește ca pe-o carte deschisă? Atât de nătâng par? În loc de răspuns, goli un pahar de vin dintr-o sorbitură și îl trânti zgomotos pe masă. Regretă că nu avea antrenamentul tatălui său în această privință. L-ar fi ajutat să treacă mai ușor peste mahmureala de a doua zi.

        — Hai să-ți zic gluma mea preferată, spuse Bram. Știi de ce beau bărbații? Unii beau că au femeie, alții beau că nu au femeie. Ha, ha! Mațe de cal mort! Ai înțeles? Deci, ce spuneai. Ah, da… cavalerii beau ca să uite căcaturile pe care le fac în bătălii. Luptă pentru că așa le cere regele sau maestrul, nu că simt că așa e corect. Iar când nu-s la război, trebuie să lupte cu mintea care le zboară la ororile comise. Sânge, mațe, carne și căcat. Asta au în cap în fiecare zi. Nu-I nimic nobil să lupți cu țărani și fermieri luați cu arcanul la oaste. Nu-i nimic nobil să omori copilandri de vârsta ta doar pentru că n-au avut norocul să se afle în armata învingătorilor.

        — De ce-o faci atunci? deveni Erin și mai curios. Într-adevăr, ceea ce aflase îi distrusese imaginea pe care o avea despre eroii în armură de metal, dar faptul că avea ocazia să vadă ce se ascunde în spatele cortinei îi era mai de folos.

        — Pentru că nu știu să fac altceva. De mic am fost bătăios. Îmi făcuse taica o sabie de lemn, îmi puneam în spate o mantie de sac, încălecam pe un par și urlam în gura mare că plec să salvez lumea. Că doar auzisem, ca și tine, de nobilii cavaleri. Cai morți pe pereți… aș, nobili. Am crescut, și necazurile se țineau de mine ca scaieții de coada calului. Săraca mămucă, plângea de fiecare dată când eram biciuit de gărzi sau băgat în temniță. Odată, la cârciumă, am pocnit un cavaler. Nu voi să mă laud, dar parcă l-o trosnit un taur. I-o trebuit grămadă de timp să se adune de pe jos. După asta, au venit alți cavaleri. M-așteptam să mă snopească de să-mi murdăresc izmenele. Sau chiar să mă scurteze de cap. Ăștia mi-au propus să merg cu ei… Mi-am luat adio de la părinții mei și, de atunci, nu i-am mai văzut niciodată.

        Acolo e și-un om, nu doar un bolovan. Se ascunde bine. Așa-s și eu cu ai mei? Ce-or face acum, săracii? Un văl de vinovăție și tristețe se așternu peste inima lui Erin, însă tot voi să cunoască mai mult.

        — Mai sunt în viață?

        — Din câte știu eu, da. Mai dai un rând de băutură?… Hangiule, unde ești?…  Unde… Da, știu…. trăiesc și sunt mândri de fiul lor care a plecat de jos și a ajuns cavaler. Ca și tine, își imaginează că sunt un nobil care pleacă la luptă în armură strălucitoare, cu puhoi de servitori, cântăreți și poeți după el, care să-i cânte gloria. Nu vreau să știe că am ajuns o brută nesimțitoare care își îneacă amarul în băutură, păcălind moartea de pe-o zi pe alta. Pe sângele primului meu cal mort, cum pot eu să mă duc în brațele lor, când din bălți și smârcuri strigă cei pe care i-am oprit eu să se mai întoarcă la părinții lor?

        Erin se cutremură. Nu se gândise niciodată astfel. Văzuse mereu partea plină a paharului, așa cum făcea toată lumea. Nu-și imaginase că spoiala de glorie și strălucire se așeza peste un strat gros de schelete, blesteme și vieți distruse.

        — Sunt părinții tăi, totuși.  Și știm că războaiele nu au nimic sfânt.

        —  Nici eu, tinere… nici eu. Toată viața mea, dacă stau să trag linie, a însemnat doar omoruri, băutură și femei. Mi-e dor să plec iar la război. Băutura nu mă amețește niciodată suficient cât să uit de mine, iar femeile nu mă amețesc nici măcar cât băutura…

        Bolovanul ăsta bea mai mult decât un sat întreg la o nuntă. Sper să ne-ajungă monedele. Cred că sub straturile de metal, jeg și prostie se ascunde totuși un om loial și corect.

        — Lasă, cavalere. La femei nu mă pricep nici eu, băutură ai destulă cât să îmbeți un regiment de soldați, dar măcar un război cum n-ai mai văzut pot să-ți dau.

        — Io zic că tu ești mai beat ca mine, comandante Erin. Demoni, fantome, vrăjitori? Io cred că alergăm după cai morți pe pereți. Sau poate că tu nu ești beat, ci io-s nebun că am acceptat o asemenea misiune, pe…

        Da, pe caii tăi morți și mațele lor pe pereți, pe tavan sau mai știu eu pe unde. Nebun sunt și eu, că dacă nu era femeia aia, m-ascundeam sub o piatră și mă pișam pe mine de frică.

        Conștientizarea propriilor motive îl făcu pe Erin să se simtă mai vinovat, dar și mai apropiat de omul din fața sa. Simți că începuse să îl câștige de partea sa. Fusese mai ușor decât se așteptase și spera ca legătura să rămână și după ce aburii alcoolului s-ar fi ridicat. Nu avusese mulți prieteni până atunci, iar cei pe care îi considerase așa rămăseseră în urmă, ca într-o altă viață.

        — Cavalere Bram, hai să bem amandoi, războiul ăsta poate aștepta până ne-om trezi din beție.

        Ciocniră cu atâta forță paharele de metal, că Erin se temu să nu-și fi rupt mâna. Faptul că găsise încă un om care se simțea la fel de singur și de nenorocit ca el era un motiv de sărbătorit. Prietenii ți-i trimite Tatăl, atunci când ai nevoie, îi spusese bibliotecarul demult.

        — Parc-aș avea chef de-o încăierare, da nu-i nimeni pe-aici. Uite sfat de la un cavaler: să nu caftești niciodată hangiul sau cârciumarul. Că-ți toarnă ăla otrăvuri de te caci pe tine ca un copil de țâță. Deci lumea o să fie salvată de doi bețivani. Ești sigur că avem șanse?

        — Nu, deloc… rânji Erin, dar în acel moment nici nu-i păsa.

        — Atunci să bem pentru asta, râse și cavalerul… Dreptate și onoare! Și prostie, aș putea spune…

        Ciocniră încă dată, veseli de parcă misiunea lor s-ar fi terminat deja.