Mitologie nordică – Neil Gaiman – părerea mea

        De când mă știu am fost pasionat de tot ce înseamnă mitologie, mit, legende. Citisem în adolescență Legendele Olimpului, citisem despre zeitățile egiptene, pe care le redescoperisem prin intermediul serialului „Stargate SG-1” , dar nu apucasem să descopăr mitologia nordică. Cel puțin, nu mai mult decât prin intermediul filmelor americane, unde Thor este băiatul acela înalt, cu ochi albaștri și blond, cu replici relativ deștepte, iar Loki este fratele cel malefic, tot timpul având un plan să distrugă vreuna dintre lumi. Așa că de abia așteptam să aprofundez subiectul, iar „Mitologie Nordică” a lui Neil Gaiman părea să fie ceea ce aveam nevoie.

        Neil Gaiman este autor de romane, povestiri SF și fantasy, benzi desenate, laureat cu premii Hugo, Nebula, Bram Stoker, etc, etc, dar și actor și regizor. Așa că este posibil să vă fi „întâlnit” cu el fie prin intermediul lucrărilor „Pulbere de stele”, „The Sandman”, „Coraline”, „Zei Americani”, „Oceanul de la capătul aleii”,  fie prin scenariile pentru unele episoade din serialele „Lucifer”, „Zei Americani”,  sau filmele „Beowulf” sau „Stardust” , etc. Deși am acasă în bibliotecă ditamai ceaslovul de „Zeii Americani”, primul contact cu o carte scrisă de de acest autor a fost cu „Mitologie Nordică”, publicat la Editura Arthur.

        Prima nedumerire am avut-o când am citit de pe ultima copertă că această carte este „o reinterpretare a marilor mituri scandinave, scrisă de unul dintre cei mai îndrăgiți autori de fantasy”, pentru ca  ultimul paragraf să înceapă cu un citat al autorului: „Repovestind aceste mituri, am încercat să mă văd pe mine în trecut…”. Deci e reinterpretare sau repovestire? Că mie mi se par lucruri total diferite. După primele capitole, m-am lămurit. Este clar repovestire. Ceea ce nu e deloc rău.

        Practic cartea este o colecție de povestiri, care debutează cu o introducere în care prezintă câteva surse biografice, apoi cu o scurtă prezentare a lui Odin, Thor și Loki, ei fiind zeitățile din centrul celorlalte capitole. Și probabil singurii zei nordici pe care majoritatea îi știm din filmele americane. Urmează geneza, cum au apărut zeitățile nordice (care mie mi-a amintit  de cea a zeităților grecești), prezentarea celor nouă lumi unite prin frasinul Yggdrasil, „Copacul Vieții” și restul povestirilor, care majoritatea au ca temă războiul zeilor cu uriașii (aș fi vrut să spun „titanomahie”, dar traducerea din dexonline.ro spune că acest termen să referă la „război ceresc în mitologia greacă, purtat de Zeus împotriva tatălui său, Cronos, și a celorlalți titani.”. Oricum, ceva de genul ăsta veți găsi și aici).

        Aflăm de ce și-a pierdut Odin un ochi, că Thor e uriaș, cu barbă roșie și voinic, fiind cel mai puternic din toți zeii, apărătorul Asgardului (lumea zeilor) și al Midgardului (lumea oamenilor), că Loki este foarte chipeș, cel mai viclean, subtil și șiret din locuitorii Asgardului, frate de sânge cu Odin (da, știu, în universul celor de la Marvel e fratele lui Thor). Aici este prezentat ca „prietenul lui Thor și trădătorul lui Thor”.

        Mai departe, prin povestirile prezente, descoperim istoria ciocanului Mjollnir, cum a fost construit zidul Asgardului, ce rol are Loki în sfârșitul zeilor, cine este lupul Fenrir sau Fenris.  De fapt, o să vedem că Loki este amestecat în cam tot ce se întâmplă în lumea zeilor. El este cel care îi salvează, cel care îi amăgește, cel care îi trădează și încheie tot felul de înțelegeri.

        Recunosc că am fost un pic dezamăgit să aflu că pe Thor îl urmărea inteligența, dar el era mai rapid (am vrut să fiu mai subtil 😈 ), iar că Asgard nu era un oraș supertehnologizat, ca în reinterpretările americane ci parcă aducea mai mult cu prezentarea curții împăratului din Harap-Alb, dar mi-a plăcut mult viziunea vieții de apoi: războinicii uciși în luptă ajungeau în Valhala, palatul lui Odin, o încăpere cu 540 de uși, pe fiecare ușă putând intra câte 800 de războinici unul lângă altul, unde petreceau și luptau până când avea să înceapă Ragnarok-ul.

        Cel mai mult m-a impresionat partea despre sfârșitul zeilor. Aveam o idee despre el din serialul Vikings, atunci când Ragnar Lothbrok și Floki i-au explicat călugărului Athelstan ce se va întâmpla de Ragnarok, dar modul cum îl prezintă Neil Gaiman este pur și simplu magistral. Cred că fără capitolul respectiv, cartea mi s-ar fi părut o colecție de articole/povestiri pe care le-aș fi găsit pe wikipedia sau rătăcite prin internet.

        Iată câteva citate din capitolul  care mi-a plăcut cel mai mult:

        „Frey se îndreaptă spre monstruosul Surtr, care arde. Imensa sabie în flăcări a lui Surtr arde chiar și când își ratează ținta. Frey luptă cu sârg, însă va fi primul zeu căzut din tribul Aesir: sabia și armura lui nu fac față sabiei în flăcări a lui Surtr. Frey va muri cu dorul și regretul de a-și fi pierdut sabia, cea pe care i-o dăruise lui Skirnir cu multă vreme în urmă, ca să obțină dragostea lui Gerd. Sabia i-ar fi adus salvarea.”

        „Odin va lupta vitejește cu Fenrir, dar lupul e mai mare și mai periculos decât orice pe lume. E mai mare decât soarele, mai mare decât luna. Odin îi înfige sulița în gură, dar Fenrir clămpănește o dată din fălci și dusă e arma.”

        „Pe câmpul de luptă numit Vigrid, zeii vor cădea în lupta cu uriașii gheții, iar uriașii gheții vor cădea în lupta cu zeii. Morții vii ai lui Hel vor împânzi pământul când își vor găsi sfârșitul și nobilii einherjari vor zăcea alături de ei pe pământul înghețat, cu toții morți pentru ultima oară, sub cerul cețos lipsit de viață, și nu se vor mai ridica, nu se vor mai trezi să lupte niciodată.”

        Ca o concluzie, mi se pare că este scrisă întocmai ca poveștile pe care le citeam când eram mic (chiar am răsfoit zilele astea Basmele lui Ispirescu sau Povești nemuritoare, pe care o are mama de când era tânără), s-ar putea ca cei mai tineri dintre noi să nu fie familiarizați cu modul acesta de scriere. Am văzut această carte ca pe o documentare, un fel de curs simplificat, ceva de genul „Mitologia pentru To[n]ți”, dar mă bucur că am avut ocazia să o citesc. Sunt sigur că și ceilalți cititori au găsit-o folositoare. Mi-a plăcut, chiar dacă aveam așteptări mai mari.

        Recomand celor care au citit-o și li s-a părut senzațională să citească și „Legendele Olimpului” a lui Alexandru Mitru, și „Povești Nemuritoare”, și basmele lui Ispirescu, dacă nu au făcut-o deja. Dacă nu ați văzut serialul Vikings, vă las un trailer aici, poate vă convinge. Și un fragment dintr-o melodie din serial.

Skål!