Într-o ceașcă de ceai (povestire) -fragment

august 14, 2018

           Aș fi vrut să mai am timp să stau cu el. Eram prea tânăr și prea necopt, iar acea ultimă ceașcă de ceai băută împreună fusese momentul când realizasem ce fel de om aveam în față. Nu îi plăcuseră niciodată sărbătorile închinate eroilor în care niște necunoscuți vorbesc din cărți despre fapte și lucruri pe care nu le văzuseră și nu le vor putea înțelege niciodată. Abia după mulți ani, îi trimiseseră și lui o scrisoare de mulțumire, semnată la grămadă cu alte câteva mii și o medalie de fier. Așteptase pentru ele aproape cincizeci de ani.

           Și nu pot uita ultima vizită pe care i-am făcut-o. Simțisem mirosul de plante de cum bătusem la ușa căsuței, unde varul alb pierdea lupta cu praful și murdăria, cu ferestrele verzi scorojite. Eram un adolescent ca oricare altul, cu grijile și preocupările specifice vârstei. Nu-mi aminteam mare lucru despre bătrânu’, îl vedeam de doar două-trei ori pe an și aveam doar discuții de complezență. Nu știam de ce a trebuise să vin eu, eram convins că o să fie o oră de flecăreală plictisitoare despre vreme, despre pensiile prea mici, despre reumatisme și medicamentele prea scumpe. Nici nu mă puteam înșela mai amarnic. Bătusem la ușă, iar acea oră mi-a rămas în minte pentru totdeauna.

           — Sorinel, nepoate, ai ajuns la timp!

           Mă simțisem stângaci și rușinat, nu știam dacă mai eram suficient de copil să spun un Săru’-mâna! sau era de ajuns un simplu Bună ziua! ca între doi adulți. Eram major de vreo patru luni, deci mă consideram bărbat în toată firea.

           — Hai în casă, am făcut ceaiul! îmi zâmbise cu bărbia în afară, semănând cu Popeye marinarul, plescăindu-și buzele și lăsând să se întrevadă câteva cioburi de dinți îngălbeniți de tutun. Parcă moș Petrică avea și un tatuaj, doar că era atât de simplu și atât de oribil încât cred că i-l făcuse cineva după o  partidă de poker în tinerețe. În acel moment nu era vizibil, fiind îmbrăcat cu haine cu mânecă lungă.

           Îl priveam târșâindu-și pașii pe linoleumul pe care-l știam de când eram copil. În încăperea sărăcăcioasă, cu o icoană deasupra patului, tronau într-un colț o masă simplă acoperită cu mușama, o noptieră cu un televizor alb-negru, cadou de la tata din primul lui salariu, iar pe el o Biblie jerpelită. Tataie, la cei 75 de ani, vedea încă bine, deși era un pic cam surd. Cu mâinile tremurând, adusese un ceainic și două căni mari, se așezase pe un scaun, sprijinindu-se în brațe și, schimonosit de efort, îmi făcu semn să fac același lucru. Oftă ușurat, lipindu-și spatele de spătarul scaunului.

           Părea să fie ceva ceremonios în modul în care turna ceaiul, un gest pe care îl repetase de multe ori. Ochii i se umeziseră, iar mâinile, ca niște gheare lungi, se încleștaseră pe mânerul ceainicului. Era îmbrăcat în costumul lui bun, pe care-l cumpărase când se însurase, cu cămașa care acum era de un alb îngălbenit. De reverul sacoului îi atârna mândră, medalia de veteran de război.

[continuarea în revista culturală online EgoPhobia, nr 55. Click aici pentru direcționare]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.