Recomandare de film – The place – părerea mea

        Unul din motivele mele literare și artistice preferate este pactul cu diavolul, în toate formele sale. Deși această învoială este prezentă în mai multe filme sau seriale americane, având în centru personaje precum sarcasticul Lucifer Morningstar din Lucifer, carismaticul Crowley sau la demonițele sexy de la răscruci din Supernatural, sau diavolița interpretată de Jennifer Love Hewitt în „The Devil and Mr. Webster”, (aș mai putea înșira vreo 2-3) consider că nici una dintre interpretările mitului faustic nu se compară cu cea a regizorului italian Paolo Genovese în filmul „The Place”.

        Și nu ar trebui să fiu surprins, din experiențele mele de până acum, cinematografia italiană este printre cele mai bune din lume. Însă din păcate, pe posturile noastre de televiziune încă ne mai bântuie aproape clasicele filme cu Van Damme, Steven Seagal sau Dolph Lundgren, iar în marile rețele cinematografice predomină filmele americane, poate cu mai puțin substrat, dar mult mai multe efecte speciale. (Evident, ca în orice artă, gusturile sunt subiective. Dar mă puteți injura, nu-i problema.)

        Acțiunea (sau mai zis non-acțiunea) se desfășoară într-o cafenea, numită „The Place” unde un bărbat misterios stă în fiecare zi la aceeași masă, cu o ditamai agenda în brațe, promițând îndeplinirea celor mai mari dorințe ale celor care se așezau la masa lui. Bineînțeles, nimic nu e gratis, prețul fiind realizarea unei sarcini destul de ciudate. Spre deosebire de pactul clasic, din această înțelegere clientul se poate retrage oricând, fără nici un fel de repercusiuni, lucrurile curgând mai departe pe făgașul lor normal. Și poți face mai multe înțelegeri, însă doar una este validă la un moment dat. Fair enough, și Diavolul e om, nu?  😈

        În majoritatea cazurilor, bărbatul misterios le cere îndeplinirea unor fapte reprobabile, pe care clienții le refuză mai întâi, dar mirajul atingerii dorinței imposibile este mai mare. Avem așadar o bătrânică ce dorește să-și vindece soțul de Alzheimer și trebuie să pună o bombă într-un local, o femeie care vrea să-și salveze căsnicia cu prețul distrugerii unei alte relații, un polițist care ca să recupereze niște bani trebuie să snopească pe cineva în bătaie, un tată disperat să-și salveze copilul, ucigând o fetiță, o domnișoară care trebuia să fure bijuterii de peste o suta de mii de euro pentru a deveni mai frumoasă, fiind convinsă că nu va mai fi părăsită de bărbați (siiigur! 😈 ). Interesant, nu?

        Și ca să devină și mai palpitant, culmea ironiei, mai avem și o călugăriță care se plânge că nu mai simte prezența Domnului și ar face orice pentru asta. Și ghiciți ce trebuie să facă? Să rămână însărcinată. Și personajul care m-a impresionat cel mai mult, tânărul Fulvio, orb, care-și dorește să poată vedea normal. Prețul de plătit: să violeze o femeie. Mi se pare că este personajul care se chinuie cel mai mult, dar până la urmă tentația este mai mare.  Tot ce-și dorește e să vadă și să poată avea o relație normală cu o femeie pe care s-o iubească, însă întrebat dacă atunci când ar vedea, ar putea avea o relație cu o nevăzătoare, nu poate să ofere un răspuns. Și pentru că în lume există și oameni mai superficiali (sau cel puțin în aparență), avem și aici un mecanic auto care tot ce își dorește este o noapte fierbinte cu fotomodelul Playboy al cărei poster îl are lipit în garajul său. În schimb, trebuie să protejeze pentru două săptămâni fetița care trebuia ucisă de tatăl disperat să-și salveze copilul.

        Destinele acestor persoane se întrepătrund, unele sunt dispuse cu ușurință să-i rănească pe ceilalți, alții au mustrări de conștiință. Și unele și altele dau vina pe Diavol pentru că sunt „obligate” să facă rău unor nevinovați. Însă totul se rezumă la alegere. Sacrifici un nevinovat pentru dorința ta? Merită să distrugi pe cineva pentru a-ți îndeplini dorințele? Ce fel de monstru este bărbatul care cere aceste lucruri și notează conștiincios sentimentele, gândurile și zbuciumul celorlalți? El spune clar că nu este el monstrul, ci doar hrănește monștri, iar la acuzația că nu are milă față de oamenii care-i cer ajutorul răspunde surprinzător că de fapt, nici unul dintre cei care îi cer lucruri nu are milă de ceilalți.

        Filmul este mai presus de toată o metaforă, pune la încercare limitele omului, capacitatea de conștientizare și responsabilizare. De cele mai multe ori, omul tinde să dea vina pe o instanță superioară pentru acțiunile sale.  Din cauza altora suntem nefericiți, din cauza celorlalți nu ne merge bine. Suntem dispuși să facem lucruri care nu ne fac cinste, acceptăm să facem ceea ce spunem că nu am face niciodată ca să ne fie bine. E ușor să condamni când nu ești pus în situația respectivă. Am încercat să găsesc o logică pe baza cărora oamenii primeau misiunile, au fost unii care au fost însărcinați să facă fapte bune (să ajute zece bătrâne să treacă strada, etc), am găsit mai multe posibile explicații, și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai neclare.

        Vă recomand să vizionați această ecranizare, uneori mai avem nevoie să ne amintim că de noi depinde totul, că noi suntem pe deplini responsabili de acțiunile noastre. Cred că fiecare dintre voi va găsi o explicație proprie. Și sigur veți sta cu sufletul la gură să vedeți ce fac protagoniștii. Cel puțin eu așa am făcut.

Vă las aici și trailerul acestui film, este în limba italiană, dar sigur înțelegeți voi.  😉

PS: Spuneam că pactul cu diavolul este unul din motivele literare preferate. În toamnă o să aveți ocazia să descoperiți într-o antologie (despre care o să vă vorbesc la timpul potrivit) povestirea mea, „Eu, cel din oglindă” care are în centru mitul faustic, adaptat în contextul unui angajat la o corporație. Vă promit că o să vă placă.  😈