Părerea mea: Laur – Evgheni Vodolazkin (roman neistoric)

        „Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câștigator al Premiului Bolsaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – pe 2013. A primit, în același an, Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Este tradus în peste douăzeci de țări.”

        Cam așa începe prezentarea acestui „roman neistoric”, așa cum îl denumește însuși autorul, Evgheni Vodolazkin – doctor în științe filologice și specialist în literatură rusă veche. Auzisem câte ceva și despre subiect, așa că abia așteptam să fac rost de această carte. Am terminat-o de citit acum mai mult de o săptămână și încă sunt un pic contrariat.

        Este povestea lui Arseni, de când era mic copil, crescut de bunicul Hristofor, vraciul satului, într-o căsuță izolată de lângă cimitir, urmărit pe tot parcursul vieții, până când își găsește liniștea (eternă). Romanul este structurat în patru părți. Prima dintre ele, „Cartea Cunoașterii” este cea mare mi-a plăcut cel mai mult și prezintă copilăria și ucenicia lui Arseni și povestea lui de dragoste cu Ustina, sfârșită în mod tragic. M-a încântat modul în care prezintă diferite leacuri pentru boli fizice și spirituale, cum bunicul îi citește aventurile lui Alexandru cel Mare și m-a șocat peste măsură modul în care o pierde pe femeia iubită în urma deciziei de a ține relația lor ascunsă de ochii oamenilor și ai bisericii. Acest eveniment a fost, de fapt, elementul declanșator al poveștii, motivul pentru care Arseni își începe călătoria prin viață, într-o Rusie medievală înapoiată, bântuită de ciumă, foamete și superstiții. În partea a doua, „Cartea Renunțării”, Arseni, care își schimbă numele în Ustin, își părăsește locul în care a trăit și se pune în slujba oamenilor, luptând cu ciuma, folosind ca arme știința tămăduirii, învățată de la bunic, dar și puterea credinței. Îi este oferit adăpost la curtea unui dregător bogat, dar el simte că trebuie să sufere pentru păcatul care îl macină. În cea de-a treia parte, „Cartea drumului”, pornește într-o călătorie inițiatică spre Ierusalim, împreună cu milanezul clarvăzător Ambroglio Flecchia. Mi s-a părut aici o veritabilă ciocnire a culturilor, iar prin intermediul italianului sunt introduse credințe și superstiții despre lume și ființele care o populează (unele preluate din scrierile lui Isidor din Sevilla – sau cel puțin așa am descoperit citind „Istoria urâtului”, îngrijită de Umberto Eco). Ultima parte, „Cartea liniștii” îl prezintă pe Arseni, devenit Ustin, devenit Ambrozie și în final Laur, către sfârșitul vieții, în pustnicie, unde primește șansa mântuirii de păcatul care l-a urmărit toată existența sa.

        Sunt și unele lucruri care nu mi-au plăcut, am discutat despre ele cu o persoană mult mai avizată, ale cărei opinii le respect, însă îmi permit să fiu din când în când și subiectiv. Pe alocuri, deși unele din personajele implicate în dialog erau țărani ruși din secolul al XV-lea, care nu știau să citească sau să scrie, mi se părea că vorbeau cu prea multe neologisme (iertați-mă, nu am stat de vorbă cu nimeni din perioada respectivă, dar nu îmi imaginez un iobag vorbind de exacerbare, obiectivitate sau de „miros clasa-întâia”). Nu m-au deranjat prea mult nici prezența pet-ului de plastic despre care Vodolazkin precizează că l-a folosit intenționat pentru a sugera că „nu există timp, ci doar veșnicie”, nici viziunile lui Ambrogio cu imagini din secolul XX, dar nu pot spune că m-au impresionat aceste artificii. Din nou, chestie de gusturi și poate și de lipsă de experiență a mea cu această parte a literaturii. 🙂

        Alt aspect care m-a deranjat a fost absența totală a liniilor de dialog. Sunt mai profan de fel, mă aștept ca la începutul fiecărei replici a unei persoane să găsesc acest semn de punctuație. Așa am învățat la școală, așa spun și eu. Poate e normal la casele mai mari ca elementul respectiv să fie opțional sau absent, însă eu m-am pierdut uneori pentru că nu înțelegeam dacă e o replică, un paragraf scurt, cine vorbește, etc. (mare parte din roman l-am citit prin metrou, poate a contribuit și asta la lipsa de concentrare).

        Și un ultim aspect pe care nu l-am înțeles deloc. Ce naiba sunt astea de mai jos? Iarași un artificiu de oameni culți și premiați sau autorul ori traducătorul n-au mai avut chef să termine vreo idee și au pus puncte-puncte? Nu, serios acum… Adică dacă cineva ar vedea asta la o editură mai mică, la vreun autor român ar țipa de s-ar cutremura galaxia că ăla e un draft ordinar, dar dacă e la Humanitas, s-ar putea să fie artă sau ceva inovator. (poate par tendențios*, dar chiar aș vrea să știu asta).

        Bonus – imagini din „Istoria urâtului”, ilustrând ființele despre care cei din Evul Mediu credeau că populează anumite regiuni ale Pământului și despre care Ambrogio îi vorbește lui Arseni.

PS: * – cred că sunt puțin tendențios. Doar puțin. 😈

PPS: E o carte care merită citită. Aș vrea să aflu și părerea voastră (și dacă voi v-ați lovit de punctele din imagine. Cred că încep să dezvolt o obsesie. 😈 )