Sfaturile domnișoarei Alice – povestire (fragment)

noiembrie 12, 2018

        Nu mă pregătisem deloc pentru interviu. Aș fi uitat cu siguranță de el, dacă nu aș fi pus o alertă pe telefon. Nu căutasem nicio informație despre acel angajator, despre postul respectiv, dar bănuiam că este la fel ca una dintre zecile de poziții pentru care aplicasem în ultimele două luni. Începusem să urăsc ceea ce făceam, să repet același lucru de zeci de ori unor idioți care nu se deranjau niciodată să citească niște amărâte de instrucțiuni. Și de ce ar fi făcut asta, când întotdeauna exista un call-center, unde indivizi ca mine, amorfi, fără viață socială, erau dispuși, pentru o brumă de salariu, să repete ca niște papagali aceleași formule politicoase de salut, aceleași secvențe pe care și o bunică ar fi reușit să le memoreze, același „La revedere”, urmat de o înjurătură în gând? Dac-aș fi avut ceva bani puși de-o parte, poate mi-aș fi luat lumea în cap, pentru un an de zile, așa cum spusese un coleg, că nu-știu-ce prieten demisionase și plecase în Australia. Eu îmi permiteam doar luxul de a încerca să-mi schimb serviciul. Eram convins că, la fel ca orice mercenar corporatist, aș fi trecut ca trenul prin gară de întrebările de genul Unde te vezi peste 5 ani? De ce ai vrea să lucrezi la noi? sau cum să îmbrac niște defecte sub poleiala unor calități căutate de mai toate doamnele de la Resurse Umane.

        Luasem pe mine cămașa neagră, pe care o ridicasem la rangul de purtătoare de noroc și îmi pusesem o pereche de ochelari fără dioptrii, ca să par mai inteligent. Trucul ăsta mergea la orice interviu, mersese și în timpul facultății, cred că de la o anumită vârstă încolo ar fi mers și cu femeile.

        Mă orientez bine în spațiu, așa că nu-mi fusese greu să descopăr sediul firmei. O stradă puțin populată, cu case vechi de peste un secol, străjuită de plopi ale căror ramuri se împreunau, ca într-o rugăciune rostită mut, în bătaia vântului de toamnă. Cred că nu mi-ar fi plăcut deloc să mă plimb noaptea pe aici. La numărul 4, zărisem căsoiul pe care îl căutam. Două etaje înghesuite unul peste altul, mascate de un strat gros de iederă, cu ferestre mate, acoperiș cu țiglă veche și două luminatoare în pod, care păreau a fi ochii unei ființe sinistre, veșnic încruntată. Niciodată nu-mi plăcuse numărul 4, citisem undeva că în China este considerat cifră fatidică. Nu sunt superstițios, dar mă gândesc că e greu de crezut ca două miliarde de chinezi să se înșele în asemenea hal. Dacă era bântuită?

 

***

 

        Trec de poarta metalică, și, după un zid interior, ajung în parcare. În mod clar, o clădire bântuită nu ar avea ca accesoriu câteva mașini mai scumpe decât garsoniera în care stăteam cu chirie. Și nici o secretară fotomodel, cu bluza care ducea o bătălie disperată să nu-i lase sânii pe afară și ciorapii cu port-jartier pe sub fusta mult prea scurtă pentru a lăsa loc vreunui gând decent în mintea mea, care să mă poftească să aștept câteva minute într-o încăpere decorată cu tot felul de sfeșnice cu lumânări roșii și negre. Oamenii ăștia știau să facă impresie, nu glumă. Un pic prea macabru pentru gustul meu, recunosc.

        Domnișoara Alice, în preajma căreia avusesem prezența de spirit să rămân atent vreo două minute, ca o gazdă primitoare, îmi oferise un ceai într-o ceașcă dintr-un porțelan scump, cu ceva inscripții pe mâner, cred că erau în latină. Atunci observasem pe degetul pe care femeile țin mărturia logodnei un inel cu ditamai piatra neagră, într-o montură groasă de aur. Părea ca piesele pe care le văzusem în muzee, cine ar cumpăra un asemenea artefact? Avea un aer vechi și sigur costa o avere. Mă gândisem că asemenea femeie avea cu siguranță vreun iubit generos. Sau mai mulți, ca să fiu un pic malițios.

        Mă conduce printr-un hol cu o lumină confuză, prin care întrezăresc contururile unor obiecte, însă niciunul nu mă ajută să dibuiesc aria de activitate a posibilului meu angajator. Sper să nu mă întrebe dacă știu cu ce se ocupă, unele doamne de la firmele de recrutare adoră să vorbească despre asta. Îi urmăresc mișcarea lascivă a picioarelor până în fața unei uși capitonate. Se întoarce spre mine, abia acum îi observ ochii, a căror strălucire concurează cu succes bijuteriei de pe deget. Mâna ei se oprește o clipă peste a mea, iar buzele de culoarea apusului de soare se arcuiesc în câteva cuvinte. Nu-ți fie teamă și fii sincer cu tine! Mă privește aproape rugător, iar în minte îmi persistă ca un ecou vocea ei caldă, aproape senzuală. Ce frumos din partea ei, așa o fi cu toți candidații? Se vede că nu avea prea multă experiență, cine naiba se duce sincer la un interviu de angajare? Cred că Iadul are un colțișor aparte pentru cei de la Resurse Umane.

continuarea pe Revista de Povestiri, click aici pentru direcționare.

PS: imaginea face parte din filmul Dorian Grey, din 2009, în regia lui Oliver Parker, după romanul lui Oscar Wilde

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.