Zborul către mine – povestire (fragment)

        Visasem de mic să joc în filme, până când un regizor gras și infatuat mă convinsese să aleg un domeniu în care aș fi avut mai multe șanse. Mă înscrisesem la tot felul de preselecții, sperând măcar să pun piciorul pe un platou de filmare și ca numele meu să apară pe un generic, fie și ca figurant. Ieri am primit un telefon. Aveau nevoie de câteva persoane să ocupe locurile într-un avion care trebuia să se afle vreo două ore în zbor, iar apoi urma să se întoarcă de unde plecase. Nu era nici pe departe vreun rol de Oscar, dar simțeam că nu pot da cu piciorul unei asemenea oportunități. Plus că urma să fie prima dată când aveam să pun piciorul într-un avion.

        Așa că iată-mă în aeroport. Haosul de aici mă face să mă gândesc pentru o clipă la mișcarea browniană a particulelor, pe care o studiasem în liceu. Nu-mi plăcuse niciodată fizica, doar cuvintele „haos” și „brownian”, așa că acesta fusese singurul motiv pentru care mă interesase cât de cât subiectul. Mă las purtat de vâltoarea umană, ca un roi de furnici, cu ochii roată după bărbatul îmbrăcat în doliu din cap până în picioare, care mă aștepta. Văd literele mari, aurii, aliniate conștiincios pe o pancartă neagră. Numele meu, scris frumos, ca pe o piatră funerară.

        — Sunteți domnul Pavel, da? Acesta este biletul dumneavoastră. Bucurați-vă de șansa care vi se oferă.

        Bărbatul se îndepărtează fără să mai scoată un cuvânt, fără să aibă politețea de a asculta măcar un cuvânt de mulțumire, trecând printre ceilalți de parcă nimeni nu l-ar fi observat. În mână țin deja plicul negru, pe care scrie tot cu font auriu numele companiei de care nu auzisem niciodată. Osiris – la fel ca zeitatea egipteană a renașterii și a lumii de apoi. Asta e, unii chiar nu au pic de originalitate. Atâta timp cât joc într-un film, nu mă deranjează. Restul formalităților de la aeroport le fac însoțit de o doamnă albă la față, ca o bucată de cretă, cu ochi din care nu străbate nici o urmă de lumină, fără nici o urmă de expresivitate.

        Sunt ultima persoană care trebuie să se îmbarce. Două stewardese, cu tenul la fel de lipsit de pigment ca femeia care mă îndrumase pentru procedurile tipice aeroporturilor, mă poftesc la locul meu cu un zâmbet larg, expresie a multor ani de profesionalism. Mă uit la cei din jur și încerc să nu rămân cu gura căscată. Despre ce naiba de film este vorba? Primul pasager pe care îl observ mă lasă mut. Un viking, care ține în mână o secure de luptă, încercând să o poziționeze grijuliu, în așa fel încât să nu-l deranjeze pe vecinul de scaun. Lângă el, un călugăr cu barbă și părul încâlcit strânge la piept o carte veche. Este desculț, cu picioarele murdare, și mi se pare că vine tocmai din zorii creștinismului, având impregnat în el mirosul a două milenii de suferință. Unde or fi găsit asemenea actori și de ce nu m-au costumat și pe mine?

        Ajung la locul meu, lângă un bărbos solid, îmbrăcat cu o pelerină albă, cu o cruce pe ea. Pare un cavaler Templier sau un Ospitalier – oricât îmi plăcuse mie istoria în școală, nu reușisem niciodată să-i deosebesc. Și între noi, o călugăriță tânără, cu un rozariu între degete. Mă holbez la formele ei pline, curios de ce o femeie ca ea, cu nas acvilin și buze cărnoase, emanând senzualitate, ar îmbrățișa o asemenea existență ternă, dar apoi îmi amintesc că e doar o actriță.

        Avionul începe să ruleze pe pistă. Văd pe fereastră aripile negre și același scris auriu – Osiris – însoțit de câteva simboluri egiptene, dintre care recunosc doar ankh-ul, simbolul vieții veșnice. Îl văzusem și la femeia cu chipul de culoarea cretei care mă însoțise prin aeroport, și la curierul care îmi înmânase plicul, dar abia acum realizam asta. Marele Osiris urează bun venit la bordul aeronavei Airbus A320 pilotată de comandorii Icarus și Traian Vuia tuturor călătorilor din cele două lumi. Cuplați-vă centurile de siguranță și bucurați-vă de călătoria la 11.000 de metri, cu o viteză de croazieră de 800 km/h. Vom survola Munții Carpați, vom coti spre Dunăre, vom vedea Marea Neagră, iar în cele din urmă ne vom întoarce spre aeroportul de pe care am decolat.

        Încă o dată, despre ce naiba de film este vorba? […]

(povestirea face parte din „Antologia CSF 2018”, apărută în luna ianuarie 2019 la Editura PAVCON. Toate veniturile obținute din vânzarea acestei colecții vor fi direcționate către tipărirea de cărți pentru copiii defavorizați sau către crearea unui fond de carte la școli din provincie, care nu au bibliotecă. Apăsați aici pentru direcționare către siteul editurii.)